Casa Memorială „George Enescu” de la Tescani, judeţul Bacău, a fost construită în anul 1880 de către familia Rossetti-Tescanu. Casa ajunge în proprietatea muzicanului român prin căsătoria acestuia cu Maria Rosetti-Tescanu şi o foloseşte pâna la plecarea compozitorului în exil în Franţa, la venirea comuniştilor la putere. În 1947, casa ajunge în proprietatea statuluiprin donarea acesteia de către Maria Rosetti Tescanu către statul român, pentru a fi un înalt aşezământ cultural şi este transformată în muzeu şi sală de concerte. Din 1990, casa se numeşte Centrul de Cultură Rosetti-Tescanu George Enescuşi are o bibliotecă (beletristică şi artă), un fond documentar „Enescu”, precum şi spaţii de studiu, de audiţie, fiind un Centru de Cercetări Enesciene, la dispoziţia specialiştilor din ţară şi din străinătate. Aici desfăşoară programe în domeniul culturii, artei, ştiinţei, la nivel naţional şi internaţional, este membru al Asociaţiei Culturale Europene „Les Rencontres”, al reţelei europene de rezidenţe pentru scriitori şi traducători de sub egida Casei Cărţii de la Montpellier (Franţa), face parte din reţeaua culturală RES ARTIS.
Clădirea este atât un edificiu istoric, cât și unul arhitectural, Muzeul Orășenesc din Lipova găsindu-și sediul în interiorul castelului. Este aproape imposibil să vorbești despre arhitectura castelului separat de istoria lui, asta deoarece fiecare perioadă istorică a adus alte stiluri arhitecturale. Despre istoria de înainte de anul 1922 a castelului se știu următoarele lucruri, această clădire a fost construită în secolul XVIII, după principiile unui baroc târziu, iar la mijlocul secolului al XIX-lea, castelul era în proprietatea familiei Misici, în anul 1893, după moartea lui Athanasie Misici trecând în posesia fiilor lui. Știm și că în anul 1922, castelul a trecut în proprietatea ziaristului și omului politic Sever Bocu. Astfel, astăzi, castelul mai este cunoscut și sub denumirea de Castelul Bocu, sau Castelul Misici-Bocu.
Sever Bocu a fost un important om politic român, de numele lui legându-se întemeierea Universității de Vest, Teatrului de Vest și a altor instituții importante pentru partea aceasta de țară. Interiorul castelului a fost complet renovat de către politicianul Sever Bocu în anul 1930, acestea fiind redecorate în stilul generat în franța secolului al XVIII-lea, numit Rococo și fiind în mare vogă în perioada aceea în Viena. Camerele edificiului au fost decorate foarte elegant, fiind pardosite cu parchet masiv din lemn, iar oglinzile, tablourile și obiectele vechi de pe pereți îmbinându-se într-o armonie celestă cu marile candelabre făcute din cristale și sticlă de Murrano, cu teracotele și cu decorurile aurii de pe pereți. Tot Sever Bocu a adăugat fațadei castelului și o scenă copiată de pe Columna lui Traian, situată între cele două lampadare. După ce Sever Bocu a renovat castelul, planul original a fost respectat, însă schimbările de decor i-au conferit acestuia o alură de chateau franțuzesc.
În castel, mai exact în sala Sever Bocu, încă se găsesc piesele originale de mobilier, acestea rezistând perioadei comuniste. Unor obiecte autentice le-au fost înlocuite tapițeriile, cele vechi, lucrate manual începând să se deterioreze. Alături de aceste piese de mobilier vechi de decenii se găsesc și multe piese de argintărie cu monograma familiei. Salonul familiei, al cărei tavan a fost ornamentat cu foiță de aur a necesitat modificări, șoița de aur fiind schimbată cu foiță de bronz. Candelabrul însă a rămas același, unul masiv, de o frumusețe rar întâlnită, acesta fiind alcătuit din sticlă de Murano, după moda Vieneză. În camera de muzică, ornamentele originale, trase în foiță de aur, dispuse deasupra oglinzilor, se remarcă prin detaliile lor fin lucrate. În castel se găsește și un șemineu din marmură de Carrara, câteva sobe de teracotă și candelabre și oglinzi de cristal aduse de către Sever Bocu din Viena după anul 1930.
În anul 1953, în castel a luat ființă Muzeul Orașului Lipova. Acest muzeu este împărțit în opt săli, dintre acestea remarcându-se în special „Salonul Roșu” și „Salonul Galben”, denumite astfel datorită tapiseriei existente în camerele respective. În „Salonul Roșu” putem găsi o sobă de porțelan decorată tot în stil Rococo. În acest muzeu se mai găsesc de asemenea și exponate aparținătoare epocii comunei primitive și a evului mediu, provenite din aceste părți. O altă sală din cele opt ale muzeului este destinată evenimentelor de la Revoluția Pașoptistă (1848-1849). Trei dintre sălile muzeului au ca destinație prezentarea artei din zona Văii Mureșului, vale ce se întinde pe teritoriul României pe aproximativ 715 km. Alte două săli dintre cele opt ale muzeului sunt destinate perioadei Evului Mediu, scoțând în evidență în special activitatea economică intensă a orașului, participarea maselor din zona de vest la răscoalele din 1514 și 174, și de altfel la luptele ce s-au purtat pentru eliberarea de sub conducerea lui Mihai Viteazul, cel care a stăpânit și Lipova în perioada 1599 si 1600. Alte câteva săli ale muzeului reprezintă secțiunea etnografiei, secțiune care încearcă să familiarizeze vizitatorul cu etnografia și arta populară din frumoasa zonă a Văii Mureșului.
Tot în incinta Castelului Misici-Bocu din Lipova găsim și Centrul de Documentare Artistică „Costescu-Varga” (Eleonora Costescu și Vasile Varga), parte a Complexului Muzeal Lipova, independent însă de acesta, fiind sub administrația Consiliului Local Lipova. Centrul de Documentare „Costescu-Varga” are doi consilieri ștințifici, în persoana celor doi donatori ai patrimoniului; O bibliotecă ce are un caracter predominant istoric și de critică artistică, alcătuită din 10.000 de volume.
După naționalizare, castelul a fost golit, iar în 1950 a fost transformat în sanatoriu TBC, care a funcționat până în toamna anului 2006. Pereții exteriori încă păstrează blazonul familiei. În partea dreaptă a castelului se află un bastion frumos ornat. Deasupra intrării spre scara spiralată ce duce în turn se poate citi anul 1904.
În 1904, nepotul Zichy Ödön (1874-1967) al celuilalt frate al grofului, Zichy Ödön, fondatorul Muzeului Culturii Orientale din Viena, a transformat clădirea în castel de vânătoare. În 1907, acesta a luat-o de soție pe Bethlen Gabriella (urmașul cancelarului Bethlen Farkas). În 1918, după Primul Război Mondial, soții au fost nevoiți să vândă castelul. Noul proprietar a devenit boierul muntean interesat de exploatarea petrolului, Gheorghe Mateescu, care a fost îndrăgit foarte repede de localnici. Acesta a construit o școală, a donat teren pentru construirea bisericii, iar cu ocazia sărbătorilor de Crăciun oferea cadouri în jurul bradului comun. Acestei familii se datorează faptul că interiorul castelului a rămas intact. Mobilierul original și sala cavalerilor s-au păstrat până în anul 1947. Unul dintre fii boierului a murit de leucemie, iar celălalt a căzut prizonier și a fost dus în Siberia, murind la scurt timp după întoarcerea sa în țară. Mateescu a murit în anul 1952.
Castelul este înconjurat de un parc frumos. Moștenitorul boierului a fost cea de-a doua soție a acestuia, care și-a lăsat întreaga avere nepotului. Pentru castel se luptă și familia boierului. În anul 2012, procesul de succesiune între nepot și celelalte rude de sânge ale boierului nu erau încă finalizate.
La începutul secolului al XVII-lea, proprietarul moșiei Deleni a devenit marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino-Deleanu (1635-1686), care s-a stabilit aici, fondând ramura boierilor Cantacuzino-Deleanu. El era fiul marelui spătar Iordache Cantacuzino (1581?-1663); acesta din urmă descindea dintr-o veche dinastie de împărați bizantini și era unul dintre cei mai bogați boieri moldoveni ai vremii. Iordache Cantacuzino era cumnat cu domnitorul Vasile Lupu (1634-1653), soțiile lor fiind fiicele marelui boier Costea Bucioc, proprietarul moșiei Șerbești.
În apropierea curții boierești, marele vistiernic Toderașcu Cantacuzino-Deleanu a construit din piatră și cărămidă în anul 1669 o biserică cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Lăcașul de cult a fost reparat în 1722 de către nepotul ctitorului, hatmanul Iordache Cantacuzino-Deleanu (1688-1759?), care a înzestrat-o “cu toate podoabele”, după cum scrie și în pisania bisericii.
Nepotul acestuia, hatmanul Iordache Cantacuzino-Deleanu (1688-1759?) a construit în jurul anului 1730 un castel la moșia sa din Deleni, unde îl va găzdui pe domnitorul Grigore al II-lea Ghica (1726-1733), cu prilejul primei logodne a fiului său cel mare, beizadeaScarlat Ghica, în 1730, cu Safta, fiica minoră a lui Iordache Cantacuzino-Deleanu.
După moartea acestuia, stăpânul moșiei a devenit Gheorghe (Iordache) Cantacuzino-Deleanu (1723?-1798). Fiica sa, Maria Cantacuzino (d. după 1819), s-a căsătorit la Deleni în 1778 cu marele logofăt Constantin Ghica (1758-1818), nepotul de fiică al fostului domnitor Grigore al III-lea Ghica (1764-1767, 1775-1777), care era proprietarul moșiei Comănești (azi în județul Bacău). Costache Ghica s-a ocupat de restaurarea castelului, în timpul stăpânirii sale efectuându-se lucrări de extindere a conacului și de construire a zidului de incintă, azi prăbușit în parte. Lucrările au fost definitivate în anul 1802, inscripționat într-un cartuș deasupra blazonului porții masive de la intrarea în parc.
Moșia Deleni a fost lăsată moștenire fiului său cel mai mic, Gheorghe (Iordache) Ghica-Deleni (1788-1854), „cu casele și toată pajijia casei de acolo, cu veniturile pietrelor de moară, cu heleșteele și poienele de acolo, cum și prisaca cu stupi și cu tot codrul și cu toate celelalte acareturi și vite, cum și viile de la Cotnari și dughenele și cârciumile toate și cu tot locul din Târgul Hârlăului și moșiile Onești, Pașcani și Ozonești, cu toate acareturile de acolo”. Moșia va trece pe rând, prin moștenire, la Teodor Ghica-Deleni (1820-1865), Grigore Ghica-Deleni (1847-1938) și Teodor Ghica-Deleni (1885-1958). Între anii 1888-1889, Grigore Ghica-Deleni a făcut unele reparații, clădirea fiind reamenajată la începutul secolului al XX-lea de către arhitectul Nicolae Ghika-Budești, cu meșteri italieni. Castelul din Deleni are două etaje, cu corpul central decroșat având fațada principală cu pilaștrii adosați cu capiteluri ionice.
În timpul celui de-al doilea război mondial, timp de doi ani (1944-1946), în castelul din Deleni au fost încartiruite trupe sovietice. Soldații sovietici au devastat clădire, punând pe foc ușile, ferestrele și mobilierul vechi și distrugând obiecte valoroase. Clădirea a găzduit un timp Căminul cultural din Deleni (din 1949), devenind apoi sediu al unui Preventoriu TBC, destinație pe care o are și azi.
Direcția Monumentelor Istorice a efectuat în anul 1962 o serie de reparații capitale.
Construit la sfarsitul secolului al XIX-lea ca si castel de vanatoare, a traversat vremuri grele in timp, in special in perioada comunista cand toate obiectele de mobilier si de decor/utilitate interioare au disparut. Constructia are inca o structura solida iar aspectul exterior este impresionant. A fost construit dupa un proiect italian. Demisolul este ridicat din blocuri masive de piatra iar peretii celorlalte doua etaje sunt din caramida. Planseele dintre demisol si parter si dintre parter si etaj sunt sustinute de grinzi metalice masive. Peretii exteriori sunt finisati cu placute ceramice cu aspect de caramida rosie. Toate ferestrele si usile exterioare sunt incadrate in „rame” masive de piatra frumos profilate si finisate. Castelul are 4 nivele: demisol, parter, etaj si mansarda . Fiecare nivel are aproximativ 500mp. La demisol este crama – care este cu cateva trepte chiar mai jos. La parter sunt sunt doua terase acoperite: una cu vedere spre spatele cladirii, cealalta cu vedere laterala spre lac si poiana dintre. La etaj sunt doua terase deschise si trei balcoane. Holul central pe doua nivele cu scara generoasa in forma de „U”, semineul principal din granit si lambriurile si decoratiile din lemn de pe pereti si tavan sunt cele mai interesante dintre putinele elemente originale de decor/ functionale din interior. In turnul din stanga este o scara spirala din piatra(demisol) si lemn pentru toate cele 4 nivele ale cladirii. Celalalt turn are spre varf o camera cu ferestre pe toate laturile. Pe varf este o frumoasa morisca de vant. Castelul si parcul ce il inconjoara face parte din patrimoniul national de istorie si arhitectura. In ultimii ani au fost efectuate mai multe lucrari de conservare, reparatii si investitii pe aceasta proprietate.
Castelul Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus a fost construit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe locul unui castel construit în 1670, care s-a degradat, motiv pentru care, strănepotul domnitorului, Grigore Brâncoveanu a dărâmat clădirea veche.
Familia Brâncoveanu este una dintre cele mai mari familii de boieri din Țara Românească. Constantin Brâncoveanu, cel care a construit castelul de la Sâmbăta de Sus, a fost domnul Țării Românești din 1688 până la moartea acestuia în 1714. În timpul domniei sale s-a răspândit noul stil de arhitectură, care îmbina renascentismul italian cu stilul neo-bizantin, stil care a fost denumit după numele boierului „stilul brâncovenesc”.
Satul Sâmbăta de Sus era un sat românesc, aflat în depresiunea Făgăraș, care pe de-o parte se afla în posesia Cetății Făgărașului și pe de altă parte în posesia familiilor nobile. În 1645, Preda Brâncoveanu a cumpărat moșia Sâmbăta de Sus. De la acesta, averea trece pe numele nepotului, Constantin Brâncoveanu, voievodul Țării Românești, care în afara satului a ridicat o mănăstire.
Mulțumită Legii din 1921, privind reforma agrară, castelul a trecut în proprietatea Ministeriului Agriculturii, iar în timpul delor două Războaie Mondiale clădirea s-a folosit ca și centru de creație, atelier de lucru. Mai târziu, s-a utilizat ca depozit, iar starea clădirii s-a degradat. Între anii 2006 și 2011, primăria împreună cu o companie privată a renovat castelul.
In comuna vasluiana Zapodeni, la marginea satului Butucarie, ruinele unui conacboieresc ascund una dintre cele mai tumultuoase povesti de dragoste care provocat un imens scandal in Romania, in timpul primului razboi mondial: casatoria Regelui Carol al II-lea cu ZiziLambrino, prima casatorie morganatica (de rang inegal).
Povestea de dragoste dintre cei doi a inceput la Iasi, acolo unde Regele Carol al II doilea, printr-un concurs de imprejurari, avea sa o intalneasa pe pe Ioana Maria Valentina Lambrino, careia toti ii spuneau inca de mica Zizi. Descendenta unei vechi familii aristocratice, Zizi s-a nascut in judetul Vaslui, fiind fiica generalului roman Constantin Lambrino si a Eufrosinei Alcaz, dar si nepoata Elenei Cuza.
Familia Lambrino, detinea mai multe proprietati si terenuri in judetul Vaslui.
Povestea lor de dragoste a inceput in timpul Primului Razboi Mondial si a starnit opozitia Casei Regale fiindcã tanãra Zizi nu avea sange albastru. Astfel, cei doi se refugiau, departe de ochii lumii, la conacul familiei Lambrino, din satul Butucarie, comuna Zapodeni.
Printul Carol avand gradul de colonel de vanatori isi paraseste regimentul din Moldova, pleaca la Odessa si se casatoreste cu ea , delansand prin dezertarea sa un scandal in tara, regele Ferdinand ordonand aducerea lui in tara. Casatoria celor doi a stranit furie in Casa Regala care a facut presiuni puternice in incercarea de a-i desparti.
Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat casatoria, pentru nerespectarea unor cerinte de ordin formal insa Carol si Zizi au continuat sa traiasca impreuna. Zizi ramane gravida si va naste un baietel, pe nume Mircea Carol. Pentru a o uita pe Zizi, printul Carol indepartat, trimis intr-o calatorie in jurul lumii. Planul a avut succes, Carol a cunoscut-o pe printesa Elena a Greciei cu care s-a casatorit, potrivit adevarul.ro.
Conacul de la Butucarie, locul de intalnire dintre Zizi si Carol
Conacul din satul vasluian Butucarie, unde s-au ascuns Zizi Lambrino si Carol al II-lea este astazi o ruina, aflandu-se astazi in proprietatea unei persoane fizice.
Cladirea este construita din caramida si are un singur nivel, caracteristic majoritatii caselor boieresti de la mosii din a doua parte a secolului al XIX-lea, cand fost zidit de familia Lambrino. Conacul Lambrino ramane cunoscut opiniei publice prin imprejurarile legate de controversata casatorie morganatica dintre Carol al II-lea, principe mostenitor al Romaniei, si Zizi Lambrino.
”Desi in memoria locului si a locuitorilor din satul Butucaria din comuna Zapodeni au ramas vizitele lui Carol al-II-lea la conac, acestea nu sunt consemnate nicaieri. In momentul de fata, monumentul istoric se afla in proprietatea unei persoane fizice. Starea de conservare a cladirii este una precara: acoperisul este degradat, in unele camere existand pericolul prabusirii tavanului; tamplaria interioara lipseste in multe camere, iar instalatia electrica este distrusa, asa cum distruse sunt si pardoselile. Cerdacul de pe latura de vest este si acesta degradat, iar in partea de est usile nu mai exista”, spune Corina Ursache, directorul Directiei Judetene pentru Cultura si Patromoniu National.
Castelul Daniel din Vârghiș se află pe locul conacului inferior al familiei. Castelul cu sculpturile renascentiste (perioada târzie), ornamentele baroce și extinderile clasiciste reprezintă una dintre cele mai spectaculoase monumente ale regiunii Baraolt. Ansamblul de clădiri, situat pe axa longitudinală est-vest, este înconjurat de un gard de piatră, intrarea făcându-se prin poarta situată în direcția nord-est. În partea de sud se poate observa parcul imens, cât și fațada care cuprinde emblemele castelului.
Istoria castelului poate fi împărțită în șase etape. Prima amintire scrisă datează din 1580, amintind de conacul nobil al familiei Daniel. Cel mai probabil, cele mai antice părți ale clădirii datează tot de la sfârșitul sec. XVI, deoarece cele două încăperi ale clădirii principale, cât și subsolul acestora, diferă în grosime. A doua etapă de construcție, conform lui Keöpeczi Sebestyén József, datează din 1646, fapt atestat și de tabloul din piatră cioplită care poartă emblema familiei Daniel.
Castelul s-a degradat în timpul invaziei tătare din 1661, iar în timpul cruciadelor purtate de lobonți, castelul a suferit și mai multe ravagii. Lucrările de restaurare din 1723 erau atestate de un tablou din piatră cioplită, despre care Orbán Balázs amintește în publicația c. a operei sale intitulate Descrierea Ţinutului Secuiesc .A treia etapă a lucrărilor de construire se consideră a fi realizate la începutul sec.XVIII. Proprietarul de pe vremea aceea, Daniel István (1684-1774), a construit loggia clădirii principale, o loggie renascentistă, aflată pe stâlpuri de susținere, ornamentate cu frunze de acanta, pe care apărea inscripționat anul 1745, respectiv emblema și numele lui Daniel István și a soției sale, Pekry Polixénia. La sfârșitul sec.XVIII, Daniel Elek (1759-1812) a efectuat alte modificări asupra edificiului. În 1797 s-a finalizat aripa castelului cu patru camere la subsol și tot atâtea la etaj, și tot atunci și-au găsit locul sculpturile renascentiste.
Cu ocazia celei de a patra etapă a lucrărilor de reconstrucție, în anul 1853, din inițiativa lui Daniel Gábor (1824-1915), s-a construit aripa de nord a castelului, în stil clasicist. Între 1920-1922, în cea de-a cincea etapă, s-au efectuat modificări pe scară largă. Proprietarul de pe vremea aceea, Daniel Ferenc (1887-1976), a atașat un turn rotund la aripa din sud-vest. Ultima restaurare s-a realiat în anul 1937, când dupa planurile arhitectului Keöpeczi Sebestyén József, s-a construit clădirea atașată la partea de vest a aripii castelului, respectiv prispa neorenascentista dinspre curte. Restaurarea ansamblului de clădiri s-a realizat în anii 1575, 1650,1703,1853 și1937. În 1949 castelul s-a naționalizat și a fost transformat în sediul întreprinderilor agricole de stat. Castelul a fost restaurat între anii 1981-1984, după care a găzduit sediul Primăriei Vârghiș și sediul de poliție al comunei.
Cea mai veche parte a ansamblului, cele două încăperi cu pereți mai groși ale clădirii principale, sala cu tavan plan și încăperea prevazută cu bolta casetată, dateaza de la secolului XVI. În sec. XVII, conacul s-a mărit cu mai multe încăperi, pe partea vestică. Probabil, tot atunci s-a construit și coridorul de apărare situat în partea de nord, astăzi fiind încorporat în blocul clădirii. Un ancadrament situat pe fațada sudică, prezintă emblema familiei, o lebădă, săgetată prin gât, împreună cu inițiala D și inscripția anului 46′, face deasemenea referire la o construcție ulterioară.Cel mai spectaculos element structural al castelului îl constituie porticul cu arcade situat în partea de sud.
Arcadele loggiei, acoperite cu bolți în cruce, se sprijină pe stâlpi de andezit roșu, ornate cu motive vegetale, respectiv pe mijlocul stâlpilor, cu coronament arcuit. În prezent, loggia se află între rezalitele în stil baroc din colțurile clădirii principale. Pe fațada sudică a clădirii istorice se pot observa piese sculptate în stil renascentist (perioada târzie).
În 1797 se realizează aripa etajată a palatului și acoperisul mansardat al clădirii principale. Cele două cadre de uși, aflate la parterul aripei, amintesc de sculpturile renascentiste (perioada târzie). Pe pervazul sculptat în stil renascentist, aflat în partea dinspre grădină, se observă inițiala D și inscripția anului 1650. Între ferestrele în formă de arc ale etajului s-a zidit un blazon cioplit din gresie care poartă inscripția anului 1745 și blazonul dublu Daniel-Pekry, cu ornamente vegetale.
În prelungirea colțului aripii sud-vestice a castelului, s-a construit un bastion rotund, care prezintă caracteristicile stilului clasicist. Un bastion rotund s-a atașat și la coltul nord-estic al aripii construite în stil clasicist, iar la nord o clopotniță. Din mobilierul original al castelului s-a păstrat doar un mic dulăpior, executat de Haáz Rezső, care în prezent se găsește în sala vânătorilor.
Drept de proprietate: după ce Daniel Ferenc și copii acestuia au solicitat restituirea castelului și a domeniului lor, clădirea a fost cumpărată de Consiliul Local al orașului Esztergom (Strigoniu), din Ungaria.
Forma actuală a castelului fost dată în anul 1891, pe vremea lui Teleki László Gyula. El a fost cel mai mare moșier al zonei din secolul al XX-lea. Satulung a fost sediul domeniului său, și tot aici a și fost înmormântat, în 1936.
În secolul al XVIII-lea Satulung era proprietatea familiei contelui Teleki. Primul castel al familiei a fost construit de semnatarul Păcii de la Satu-Mare din 1711, Teleki Mihály. Strănepotul acestuia, Imre, născut în anul 1782, a moștenit un castel deja ruinat.
Multe persoane renumite au fost oaspeți ai castelului, printre care și Auguste de Gerando, soțul Emmei Teleki, care le-a scris cititorilor francezi despre locul natal al soției sale. Castelul are un caracter eclectic. Acesta era renumit pentru biblioteca sa de 4000 de volume. În cele din urmă, castelul i-a revenit fetei baronului Wesselényi Bela din Hodod, Ilona, care a rămas ultimul proprietar al castelului. În timpul războiului, ea s-a refugiat în străinătate și a murit la Salzburg. Ea a avut patru copii, dar nimeni nu a solicitat retrocedarea castelului, astfel, după 1989 Consiliul Local a vândut imobilul unui om de afaceri înstărit, care a renovat clădirea și intenționează să deschidă un hotel în castel.
Castelul este o clădire istorică, cu un plan neuniform și fațade variate, având un impact de ansamblu pitoresc. Clădirea are două intrări, putând fi accesată fie dinspre Mureș, cu caleașca, fie dispre pădure, pe jos. Elementul dominant al castelului îl constituie efectul de castel medieval, cu plan în formă de octogon, cu turn cu patru nivele, care se impune prin dimensiunile sale vaste.
Deschiderile ferestrelor care diferă ca formă și dimensiuni, ușile semi-circulare, cu ornamente de scoici decorative, amplasate pe fiecare a doua latură a nivelului superior, cu deschidere spre un balcon mic, cât și turla frumos curbată, îi oferă întregului edificiu un aer fabulos. Un turn este amplasat și în colțul opus al fațadei dispre vest, orientată spre Mureș, forma în plan al acestuia este una dreptunghiulară, fiind mai mic decât perechea sa, dar construit tot în stil istoricist, completând astfel efectul de ansamblu. Între cele două turnuri se extinde o parte a clădirii cu fațadă neo-renascentistă. În prezent, accesul în această parte este realizat printr-o scară spirală din piatră, care pune viața în pericol. Partea de est, cea dinspre curte, include două clădiri construite cu decorații în stil neo-renascentist și neo-baroc, intrarea principală aflându-se în clădirea din partea dreaptă. Fațada laterală dinspre sud include un mic pridvor de zidărie, iar în partea nordică a ansamblului de clădiri s-a anexat un corp hexagonal, asemănător unui bastion, ceea ce amplifică atmosfera romantică a castelului.
Corpurile, de forme și dimensiuni diferite și elementele variate, tipice stilurilor arhitecturale istoriciste, cât și mediul natural, odinioară spectaculos, face ca acest castel din Sâncrai să fie una dintre cele mai pitorești, cele mai frumoase castele din rândul castelelor din Transilvania din ultimul secol. Cu timpul, parcul, care pe vremuri se extindea până la Mureș, a dispărut.
Story in my live 