Ziarul Lumina

În limba gutuiască, despre Crăciun

“E limba în care vorbește gutuiul de la geamul camerei în care dorm. Uneori mă ceartă că l-am smuls de lângă ai lui, aducându-l în inima Bucureștiului.

În inima mea, îl corectez eu, liniștindu-l.

A început să mă creadă abia când m-am apucat să-i învăț limba. Mai întâi sub formă de parfum, ajutându-mă de florile ce, prinzând gustul cerului, încercau în fiecare primăvară să treacă dincolo de streașina casei. Am văzut cu ochii mei venind cerul la ele. O dată în chip de ninsoare târzie. S-au îmbrățișat scurt, după care, câteva nopți la rând, stelele au mirosit a floare de gutui, iar mai târziu, către toamnă, s-a umplut curtea casei mele de lumină.

De la frunzele ce pâlpâiau pe crengi, ca niște candele pe care nu știam cine le aprinsese.

Anul acesta nu s-au stins decât zilele trecute, spre deosebire de mesteacănul din colțul opus al casei, care s-a despuiat de prin noiembrie de ultimele frunze.

Chiar înainte de a purcede la scrierea acestor rânduri, gutuiul mi-a bătut în geam c-o lumină ce mi-a amintit de parfumul florilor din primăvară.

Oare înflorise din nou?!

Nu, căzuseră primii fulgi de zăpadă, iar lumina cu care gutuiul mă chema afară era de la gutuile ce stăteau zgribulite pe ramuri. Ca niciodată, or să fie acolo și-n ziua de Crăciun.

Cum să nu-ți fie drag să înveți gutuiasca?, o limbă ce este pentru gutui la fel cum este zăpezeasca pentru zăpadă sau vultureasca pentru vulturi!

Deși m-am grăbit să cumpăr, ca în fiecare an, brad, de data aceasta, pomul meu de Crăciun o să fie gutuiul. Și-o să cântăm, începând cu seara de Ajun, amândoi, în limba lui, colinde!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Acum 32 de ani

“După citirea ochilor mei, care au văzut totul în direct, și după credința inimii ce-mi bate în piept, care a umblat zăbăucă pe străzi, întâlnind în cale gloanțe adevărate și trotuare colorate în roșu de sângele oamenilor, a fost revoluție. Și așa o să rămână până la capătul memoriei mele. Poate chiar până la capătul istoriei. 

Mai ales nopțile, ele, în primul rând, îmi stăruie în memorie, cu soldați și revoluționari înarmați pe marile bulevarde, în piețele centrale, care îți făceau semn să te oprești, controlându-ți actele și mașina. Așa am fost arestat, împreună cu doi colegi de redacție, în Piața Victoriei, preț de vreo două ceasuri, până când s-au lămurit că suntem, în­tr-adevăr, ziariști, și ne-au dat drumul. Eram în drum spre Casa Presei Libere, fostă Scânteii. Totul era sub semnul libertății, atunci. Nu știu dacă Direcția Generală a Penitenciarelor nu s-a numit și ea Direcția Generală a Penitenciarelor Libere, în perioada aceea! Rar instituție care să nu-și fi muiat nițeluș vârful degetelor în cris­telnița cea mare a libertății, pentru a-și înnoi numele. Noi, cei de la „Scânteia Tineretului”, eram „Tineretul Liber” acum. Numele personale nu ni le schimbaserăm. Și nici talentul. Iar caracterul, doar cei care nu-l aveau, încercând, în numele absenței lui, să se legitimeze cu revoluția ce dăduse buzna peste noi. 

Pot spune, în ce mă privește, c-am fost un om tare norocos. Nu pentru că nu m-a nimerit glonțul. Și nici pentru că, în primele zile din noul an, colegii m-au ales, fără nici un vot împotrivă, în funcția de redactor-șef al ziarului „Tineretul Liber”, unde am huzurit, până aproape de a-mi pierde sănătatea, mințile și familia, vreme de doi ani. S-a întâmplat, și în asta constă marele meu noroc, să nu primesc nici o recompensă, ca, de exemplu, titlul de revoluționar, pentru îndrăzneala de a mă bucura până la cer, în zilele acelea, cum nu mai fuseseră altele în trecut, și n-aveau să fie nici în viitor, încercând să-mi ajung, cu niște biete aripi de hârtie, bucuria din urmă. În felul acesta am putut să scap mai târziu de rușine. Și așa am dat, atunci, de prima zăpadă a iernii, ce nu căzuse încă pe pământ. 

Încă se mai vedeau urmele de sânge pe străzi. Mi se părea, când mă așezam la masa de scris, că are până și cerneala culoarea sângelui. 

Așa a început totul. Așa ne-am născut noi din nou, putând, în fine, să ne alegem și timpul, și țara în care să trăim. Eu am ales timpul vieții mele. Iar ca țară, mereu, și în trecut, și în viitor, România. Și-am mai ales ceva: vinovăția de a o iubi ca un prost, știind cât se poate de bine că pentru asta nu poate fi nimeni, niciodată, iertat!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Rugăciunea prinţului

“Un rege este întotdeauna un amestec de extraordinar și de obișnuit. Iar acest melanj presupune multe lucruri. Nașterea într-o familie regală nu te face automat un conducător strălucit. Pentru a avea stofă de lider trebuie să-ți însușești o educație pe măsură.

În trecut, conducătorii popoarelor cunoșteau bine istoria celor pe care-i stăpâneau, a Bisericii din care făceau și ei parte. Regi atei nu s-au pomenit în istoria Europei. Dar șefi de stat republicani liber-cugetători sau indiferenți religios au fost și vor mai fi cu duiumul.

Cei din urmă au uitat însă că până la urmă tot omul este cumva cerșetor, de la cel mai puternic președinte de țară care imploră alegătorii să-l voteze până la cel mai amărât bolnav care mai cere de la Dumnezeu o oră de trăit.

Nu vreau acum să fac vreo pledoarie pentru sistemul politic monarhic, dar pilda de astăzi vorbește despre un gest pe care numai un fiu de rege putea să-l facă.

Pe un vas al flotei engleze, la începutul secolului al XVI-lea, se găsea un foarte tânăr ofițer, prințul Arthur de Wales, fiul lui Henric al VII-lea al Angliei și al Elisabetei de York.

Arthur venea din dinastia Tudorilor și îmbrățișase, ca toți copiii nobilimii britanice, cariera militară. Pe vasul unde-și făcea practica, un marinar era întotdeauna însărcinat cu aducerea scrisorilor personale care-l aveau ca destinatar pe prinț.

Consemnul dat pentru acest serviciu era foarte precis: marinarul trebuia să bată la ușa cabinei și să aștepte. Dacă nu răspundea nimeni, atunci trebuia să bată din nou și să aștepte, iar dacă nici a treia oară nu primea nici un semn, atunci trebuia să intre și să aștepte în tăcere ordinele superiorului, dacă acesta era ocupat.

Într-o dimineață, ca de obicei, marinarul bătu la ușa ofițerului și așteptă. Nici un răspuns. Bătu a doua oară. Degeaba. Mai bătu încă o dată și intră. Prințul Arthur era în genunchi și se ruga. Marinarul, surprins, era foarte atent și aștepta într-o tăcere plină de respect. Când prințul și-a terminat rugăciunea, s-a ridicat și, punându-și cu căldură mâinile pe umerii subordonatului său, îi spuse: „Dacă ți se va mai întâmpla vreodată să mă găsești în genunchi, la rugăciune, să știi că întotdeauna este loc și pentru dumneata alături de mine!”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Fără frică

“Nu-mi vine să cred, după 40 de ani de încercări, am auzit, în fine, inima orașului bătând. Eram tot mai convins că trăiesc într-un oraș fără inimă, așa cum sunt toate marile orașe ale lumii. De aceea i-am și împrumutat de nenumărate ori inima mea. Dar ce putea să facă un oraș atât de mare ca București cu o inimă atât de mică? Doar să-și vadă de viața lui, învățând să trăiască fără inimă.

Fără o inimă a lui, în primul rând, apoi fără a mea sau a altora ca mine, ce nu-i puteau fi, dacă mă gândesc bine, de prea mare folos.

Însă eu îmi încordam tot timpul auzul, sperând să dau peste ce căutam.

Dar n-am auzit niciodată nimic. În afară de zgomot de mașini. De oameni certându-se. De muzici date la maximum. De focuri de artificii. De singurătăți plângând în hohote. De tăceri râzând cu toată gura!

Trăiam într-un oraș înțesat de oameni. Unde erau, totuși, inimile lor?

Și iată, dintr-odată, străzile golindu-se de oameni, motoarele mași­nilor tăcând, muzicile oprindu-se, focurile de artificii prefăcându-se în cenușă.

Orașul s-a mutat brusc într-o li­niște mare, de mii de ori mai mare decât el. Iar timpul de dinainte a încetat să mai existe, apărând în locul lui un timp nou, nemaitrăit până acum. De nici unul dintre noi.

Tocmai într-o astfel de zi, dacă zi s-o fi numind ceea ce vine după noapte, și-n curgerea noului timp, am ieșit la o plimbare pe bulevardul din apropierea casei mele.

Poate unde era duminică, poate unde era prea de dimineață, eram singurul om de pe stradă. Deopotrivă cu păsările ce cântau în parcul de alături, am început să aud bătăile unei inimi. Mai mari decât inima mea. Dumnezeule, te pomenești că…

Da, era inima lui. A orașului în care bate de 40 de ani și inima mea, alături de alte inimi.

Le-am auzit zilele trecute pe toate. Deși părea pustiu, orașul mi s-a părut mai plin de speranță ca oricând. Iar oamenii, pe care-i simțeam în spatele ferestrelor închise, mai împreună ca niciodată, deși se vedeau nevoiți să stea separați unii de alții.

Bătăile inimii lor nu le putea separa nimeni. Ele însemnau și înseamnă, de fapt, inima orașului, pe care o căutasem atâta vreme. Mi-ar fi plăcut s-o găsesc în timpul celălalt, nu în cel de acum. Știu, însă, că ea există, iar asta îi dă inimii mele atât de mici curajul de a bate mai departe fără frică.“ (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Muzeul Carului Mare

“Pe bunica mamei a prins-o bătrânețea cu nunta amânată. Îi promisese bărbatul că-i cumpără rochie de mireasă, dar, luat mereu cu tot felul de treburi, uitase.
Într-o zi, bunica mamei a văzut coborând din cer un păianjen, care i-a spus: Nu mai fi tristă! O să țes eu pentru tine o rochie albă, cum n-a avut nici o altă mireasă din lume!
Și, într-adevăr, așa a făcut.
Doar că trebuia să urce pe acoperișul casei și să pândească momentul când se apropia Carul Mare de pământ, ca să poată sări în el, fiindcă păianjenul cerului îi lăsase rochia acolo. O vedea de jos, din bătătură, strălucind în lumina lunii. Era, își dădea seama, croită dintr-o mătase mai albă decât era Calea Lactee.
O probase, când fusese gata, însăși Maica Precista, care era mai bătrână decât străbunica, și-i venise bine. Văzuse chiar dumneaei asta. Și văzuse și străbuni­cul, care tocmai se-ntorsese din război.
Ptu, să nu-ți fie de deochi!, a zis el, crezând că e nevastă-sa. N-ai îmbătrânit deloc, femeie!
S-a mirat când a dat cu ochii de femeia bătrână din pragul casei, care semăna leit cu străbunica.
E din cauza rochiei, a zis ea, privind în pământ de rușine.
Păi, să mergem atunci s-o luăm!, a prins curaj străbunicul, rezemând scara de loitra Carului Mare.
Se strânsese lumea ca la bâlci în curtea noastră. Și veniseră și lăutarii. Puteai să juri că e nuntă! Doar că lipseau mirele și mireasa.
I-au descoperit aproape de miezul nopții sus, în car. Și-au urcat, cam pe la al treilea cântat al cocoșului, și ei, oamenii din sat, urmați, se înțelege, de muzicanți!
Întrucât le cam venise timpul să se mute de tot în cer, n-au mai coborât dimineața pe pământ. Au rămas și ceilalți cu ei, împreună cu lăutarii, care s-au auzit ani de zile cântând.
Ca să se poată termina nunta bunicilor mamei, a fost nevoie să înceapă nunta bunicilor mei, ce s-a întâmplat, tot așa, când ei erau foarte bătrâni. Abia au reușit să urce în Carul Mare, unde îi așteptau mesenii și taraful.
Pe mama a apucat-o cheful să se îmbrace în mireasă tot la vârsta bătrâneții, suind alături de tata în car, taman când se pregăteau să părăsească această lume. N-au mai coborât nici ei pe pământ. La ce?!
Mai cu seamă că nu li s-a părut nici o clipă că ar fi plecat de acasă. Nici unuia dintre ei. Și asta deoarece Carul Mare a rămas, în tot acest timp, pe loc, adică deasupra casei noastre, unde poate fi văzut și acum.
Datorită lui am transformat locul în muzeu. Este cel mai mare muzeu din lume, chiar dacă se găsește într-o curte mică de țară.
Cel mai important lucru pe care poți să-l vezi aici e cum se mută rochia aceea albă de demult din mireasă în mireasă, ajungând cu mutatul până în zilele noastre. De aceea și simt cei care trec pragul muzeului că respiră un aer de dragoste mereu proaspăt. Dintre florile din grădină se vede cel mai bine totul. Cu condiția să închizi ochii când privești. Dacă e să mă întrebați de ce a ales Carul Mare să nu mai plece de deasupra casei în care m-am născut, cred că datorită căruței din curte, care a fost a bunicului mamei, apoi a bunicului meu, după care a tatei. Îi aud uneori vorbindu-și în șoaptă. Sunt nopți în care chiar le înțeleg vorbele. Nu vi le spun, fiindcă s-ar putea să nu mă credeți.
Privită din cer, căruța pare îmbrăcată în mireasă. Păianjenii pământului n-au stat degeaba, arătându-le celor din cer că sunt la fel de pricepuți ca ei.
Curând, sunt cât se poate de sigur de lucrul acesta, căruța din curtea noastră se va ridica de la pământ. După aceea, Muzeul Carului Mare își va schimba locul în care se află acum, umblând, cu casa de sub el, cu tot, te miri unde prin lume!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Îngeri păzitori

“Zicea mamaia că așa era atunci. Cerul, adică. Te urcai pe aco­perișul casei și stăteai de vorbă cu oamenii ce trăiau acolo. Era cel mai apropiat sat de satul nostru. Mai apropiat, în orice caz, decât Schitu, care se afla cel mai aproape. Dintre satele de pe pământ, vreau să spun.

Tot aproape era și Purani, dar mai departe decât Schitu. Și Gabru, dar mai departe decât Purani. Și Răzmirești, dar mai departe decât Gabru.

La fel e și acum, în afară de cer, care nu mai e sat și nu mai e nici aproape, e chiar mai departe decât Răzmirești, care e cel mai departe dintre satele aflate aproape.

Ce bine era atunci! zice mamaia. Primeau unii de la alții ce le lipsea, fiindcă le mai lipsea și lor câte ceva. Ălora din cer, grâul și porumbul. Unde să semene acolo sus? Nici nu prea aveau nevoie, deoarece li se făcea rar de tot foame. Însă atunci când li se făcea, era, nu-i așa, musai să vâre și ei ceva în gură. Și ce, dacă nu o coajă de pâine sau măcar nițică mămăligă? De unde însă făină? Și de unde mălai? Cereau de la cei de jos, care le dădeau, dar numai dacă primeau și ei de la cei de sus ce le cereau. Adică ploi, care să cadă la timp, că de ele aveau cea mai mare nevoie. Dacă lipseau ploile, lipsea și pâinea de pe masă. Mai rău e că lipsea și vinul, iar celor de sus li se făcea sete mai des decât li se făcea foame, și nu le trecea setea decât cu vin. De apă nu se atingeau.

Cui nu i-ar conveni să dea apă de ploaie și să primească vin la schimb?

De multe ori, mai zicea mamaia, care zicea că-i zisese bâtă-sa, ce era tot un fel de mamaie, dar una care văzuse cu ochii ei totul, întrucât apucase acele vremuri, de multe ori, ziceam că zicea mamaia, îi vedeai cinstindu-se împreună. Adică pe unii dintre oamenii din cer cu unii dintre oamenii de pe pământ. Veneau mai mult ăia de deasupra jos. Dar se duceau și dintre cei de jos sus. Însă mai rar. Pentru că se putea să le trântească vântul din greșeală scara și nu mai aveau cum să vină înapoi. Cei ce fuseseră, adică în cer, ziceau că era bine. Doar că nu aveau aripi. Ăștia de jos, vreau să spun. Asta îi și deosebea pe cei din cer de cei de pe pământ. Nu le trebuia scară să ajungă jos. Fâl, fâl, de câteva ori, și te trezeai cu câte unul în pragul casei. Veni îngerul păzitor pe la noi, femeie, zicea mamaia că-i zicea bâtu-so bâtă-sii, pune repede de mămăligă, că i-o fi foame.

Musafirul zicea că nu. Se repezea atunci după o oală de vin în beci. Fiindcă îi era, din câte își dădea seama, doar sete. Îngerului, cum ar veni. Dar și lui.

Se omeneau așa până pe la chindie. Cam se clătina îngerul păzitor când pleca. Bine că era cerul aproape. Și că nu avea de ce să se lovească în zbor.

Bâtul, zicea mamaie, se lovea de colțul mesei, pe urmă de brâul sobei, apoi de marginea patului, si mai apoi de marginea nopții, dar cea dinspre dimineață, când își revenea și ieșea în prag să se uite la cer. După ce se uita, spunea: Uitai să-ți zic de ploaie. Dar cred că ai băgat și dumneata de seamă că n-a mai plouat demult!

Celui cu care se cinstise îi spunea, nu bâtei. Nu termina bine de spus că și începea să plouă.

Offf! asta ne mai lipsea, ieșea bâta supărată din tindă. Taman acum când să începem secerișul se porni ploaia!

Bâtul era de vină. Dar ea nu știa asta.

Ca să-și îndrepte greșeala, el se ducea în fundul grădinii, și-i spunea celui din cer cu voce tare: M-am zăpăcit! Fă cumva și-o oprește.

Zicea de ploaie.

Dar nu-l auzea decât bâta. Cel de sus, nu. Poate că nu se trezise încă. Din somn, vreau să spun. Fiindcă îngerii, oricât de mult s-ar întinde la băutură, nu se cherchelesc niciodată. Cum o mai fi acum, nu știu, zicea mamaia. Dar atunci, când cerul era un sat ce se învecina cu satul nostru, așa era! (Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Oameni din flori

“Aproape toți cei din neamul meu erau făcuți din flori!

Gheorghe, bunicul dinspre mama, era făcut din flori de Mâna Maicii Domnului. Mirosea a om bun în urma lui. Îți venea să-i strângi într-o sticluță mirosul și să torni câte o picătură pe pernă înainte de culcare.

Bunica Nicula era făcută din floare de salcie. Îi plăcea să plângă din orice.

Tudora, cealaltă bunică, dinspre tata, era făcută din floare de ciulin amestecată cu iasomie. Vorbele ei aveau ghimpi, dar știa să țeasă din ele, când era cazul, povești ce-ți zăpăceau sufletul.
Mătușa Lămâița era făcută din floare de lămâiță, altminteri n-ar fi chemat-o așa.

Bălăureanu, vărul primar al Tudorei, fiind cam pui de lele, era făcut din lalele.

Unchiul Mancioacă, din cârciumărese, că mergea des la cârciumă.

Tata, din floare de pelin. Gândea dulce și vorbea amar.

Mama, din busuioc. Dar am aflat mai târziu asta, când a început să-i miroasă amintirea a sfințenie.

Ziceai despre sărbători că sunt grădini, căci atunci ne strângeam cu toții la un loc.

Dacă se nimerea să vină și Țubi, bărbatul mătușii Aritina, care era făcut din floarea-soarelui, nu se mai înnopta deloc în ziua aceea. Plecam la culcare doar dacă se întâmpla să treacă pe drum cineva făcut din floarea-somnului!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Zborurile lui Ștefan Câlția

“Pe Ștefan Câlția nu l-am găsit niciodată stând pe loc. Ori de câte ori s-a întâmplat să-l sun, mi-a spus că se află fie într-un tren, fie într-o mașină. De ce nu și-o folosi oare puterea de a zbura, atunci când are de ajuns undeva?, căci i-am văzut cu ochii mei această putere! Ultima oară, chiar săptămâna trecută, la Galeria AnnArt din București. Era doar ea acolo, puterea despre care vorbesc, multiplicată în 14 Lucrări Recente, pictorul lipsea. Făptura sa fizică, mai precis. Altminteri, era prezent peste tot, el fiind clovnul ce ține o păsăruică în echilibru pe o linie subțire, ce nu poate fi decât linia orizontului. El și vestitorul din pădure, de data aceasta cu aripile la vedere. Și tot el și actorii cu flori sau flașnetarul ori suflătorul în trompeta argintie. Prin toate cele 14 ferestre, căci asta sunt tablourile amintite, îl vezi pe el spunând o poveste. Despre cum își dau mâna lumina cu pământul și cerul, închipuind împreună o lume ce-l poate îmbolnăvi pe privitor de frumusețe. Asta și face, de fapt, îl îmbol¬năvește! Pare să fie de vină nu doar claritatea culorilor. Și nu doar buimăceala magică a personajelor. Mai e și sunetul cornului. Precum și cel al trompetei. Mai sunt și aripile care foșnesc. Foșnesc, totodată, și penele clovnului. Mai e și înflorirea copacului cu flori. Și mai sunt și bătăile inimii fetei cu aripi, ce-i înfloresc sub formă de tristețe pe chip. Sau poate că boala vine de la îngândurarea luminii. Fiindcă despre o astfel de lumină e vorba în picturile lui Ștefan Câlția. Este ca și cum ea ar picura, chiar în timp ce privești, din ochii Maicii Domnului, îmbrăcând culorile într-o cămășuță subțire de sfințenie. Nu trebuie mers la doctor după vizitarea expoziției. Îmbolnăvirea de frumusețe constă în faptul că, atunci când ieși din galerie în stradă, te uiți o vreme la lumea din jur nu cu lumina ochilor tăi, ci cu lumina tablourilor de care tocmai te-ai despărțit. Dacă ai putea să păstrezi mereu această lumină în ochi, ai vedea mereu lumea în care trăiești mai frumoasă decât ¬este!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

„Vreau să mor pentru cel de acolo!”

“Auschwitz, sfârșitul lunii iulie 1941. La apelul de seară, din blocul 14 lipsea un deținut. Reușise să fugă. Conducătorul lagărului, Eric Fritsch, spumega de furie, amenințând să pună în practică urmările acestui fapt. În locul evadatului trebuia ca 10 bărbați să fie duși drept pedeapsă într-un buncăr și lăsați să moară de foame acolo.

Au fost adunați toți încarcerații. Fritsch a strigat arbitrar numele a 10 deținuți. Bărbații au pășit în față, unii cu fruntea sus, alții tremurând și plângând. Printre ei era și Franz Gajownizek, un tânăr polonez pe care îl aștepta acasă o soție tânără și doi copii mici. Se împletici venind în față și, plin de disperare și teamă, strigă numele soției lui, Helena, și al celor doi fii ai săi.

Orb și surd de mânie, Fritsch s-a făcut că nu vede și nu aude nimic. Adjutantul său, Palisch, care îl slujea pe șeful lagărului trup și suflet, răcni cu glasul ca de gheață al unui călău un nou ordin: „Scoateți-vă încălțările. Pentru a merge la moarte nu aveți nevoie de papuci!” Și pocnetul papucilor de lemn aruncați se amestecă cu geamătul condamnaților la moarte.

Deodată se întâmplă ceva de neînțeles. Din blocul încremenit de teamă și groază de unde veniseră deținuții strigați aleatoriu se desprinse un al 11-lea și se alătură celor 10 bărbați strigați în față. Cu glas hotărât se adresă comandantului lagărului: „Vreau să mor pentru cel de acolo!” „Cum? Vrei în buncăr? Pentru cine?” „Pentru Franz Gajownizek, el are soție și copii. Pe mine nu mă așteaptă nici o familie acasă.” Tăcere îndelungată. Apoi Fritsch spuse: „Dacă vrei așa, fie. Du-te!” Pe lista celor 10, Palisch tăie atent cu o linie un număr și îl înlocui cu altul: 16670, numărul lui Maximilian Kolbe, preot polonez în vârstă de 47 de ani.

Comandantul îl zori. Gajownizek nici măcar nu reuși să-i mulțumească salvatorului său. Se uită doar scurt în ochii acestuia. Și în timp ce, ca în vis, se întoarse în bloc, ceilalți erau mânați în buncărul morții, ultimul din cei 10 fiind Maximilian Kolbe. Îi așteptau umezeala și celulele întunecoase, fără lumină și fără paturi. Nou-veniții intrară acolo, iar în spatele lor se închise poarta grea de fier. „O să vă ofiliți ca lalelele!”, le strigă batjocoritor unul din temniceri. Prin pereții umezi pătrundeau până la ei strigătele de disperare ale condamnaților care se aflau aici pe jumătate morți de foame și de sete.

Încet, se făcu liniște în catacombe. Liniște deplină. Apoi se petrecu ceva neobișnuit. Păzitorilor insensibili la toate chinurile omenești nu le veni să creadă urechilor: candidații la moarte începură să cânte la îndemnul preotului catolic. Din toate celulele răspundeau glasuri slabe. Cei închiși au găsit în neputința lor o mângâiere. Maximilian Kolbe i-a ajutat prin aceasta să suporte moartea oribilă, înceată.

Trecuseră 14 zile. Doar patru supraviețuitori mai erau în buncăr, printre ei și preotul. El singur era mai conștient, când în 14 august 1941, supraveghetorul le-a administrat injecția intracardiacă cu fenol.

De atunci au trecut decenii. Acel polonez Gajownizek a îmbătrânit. Odată a fost întrebat: „Cum trăiești astăzi?” El a răspuns: „Este ca și cum m-am născut din nou. Această dragoste și dăruire, acest curaj al altuia, care a luat locul meu, au ars nestins în inima mea.”

Povestea lui Maximilian Kolbe, canonizat ca sfânt pentru jertfa lui, este una pilduitoare pentru noi astăzi.

Omenirea căzută în păcat a pierdut raiul, câștigând moartea și iadul. Hristos a venit lângă acești oameni pentru a le spune ceva de înțeles: „Sunt gata să merg în locul vostru, al tuturor. Iau asupra Mea judecata și moartea voastră. Eu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, port pedeapsa tuturor, ca voi să fiți liberi. Am primit crucea pe Golgota ca voi să dobândiți viață, viață veșnică.”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pomul de verighete

“Mă uitam pe furiș la cerceii pe care-i purta mama, întrebându-mă cum îi zicea pomului în care crescuseră.

În privința celor purtați de fete, știam că pomul se numește cireș. 

Aveau și băieții voie să poarte cerceii făcuți de pomul acesta. Ceea ce se și întâmpla. Aproape că nu era copil pe care să nu-l vezi umblând cu cercei de cireșe la urechi. Făceau doar o dată pe an asta. Cu toate că lor le-ar fi plăcut să umble tot timpul așa, nu se putea. Din cauza cireșelor care se coceau numai vara.

Cerceii cruzi nu erau buni de purtat!

Cerceii ceilalți, pe care-i purtau femeile, se coceau în toate zilele anului, fără să aflăm unde.

Era mai mare rușinea să vezi un băiat cu astfel de cercei la urechi! D-aia nici nu prea vedeai.

Fetele, chiar dacă nu văzuseră nici ele pomul în care creșteau, îi purtau fără să se rușineze. Asta pentru că se știa c-or să ajungă și ele femei măritate într-o zi, fapt ce se petrecea atunci când își puneau verighetă pe deget. Li se întâmpla și bărbaților, deși ei erau proveniți din băieți!

Exista oare și un pom ce producea verighete?

În mod normal, ar fi trebuit să fie!

Dar copiii aveau să descopere peste foarte mulți ani lucrul acesta.

Mama avea pe deget o verighetă ieftină. Câteodată, când și-o dădea jos, mă uitam prin golul ei la soare. Tot ce știu e că verigheta mamei se făcea în clipele acelea de aur. Și că mie mi se înroșeau ochii. Ca atunci când mă suiam, la începutul verii, în cireș. Sau ca atunci când îmi venea, indiferent de anotimp, să plâng.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)