Ziarul Lumina

Ioana

“Trecea în fiecare zi câte un nume pe drum, pentru că se năștea în fiecare zi câte un copil. Părinții copilului chemau numele în curte și-i spuneau: rămâi aici cu copilul nostru, și așa vă simțiți amândoi foarte singuri.

Adevărul este că numele se simțea mai singur decât copilul, care nu era chiar singur de tot, întrucât se afla împreună cu părinții.

Când a venit mama mea pe lume, tocmai umbla prin sat numele de Ioana. N-a stat prea mult pe gânduri, când l-au chemat bunicii mei înăuntru. Intrase și-n alte curți până la ei, fiind, dacă era să faci o socoteală, cel mai umblăreț nume din partea locului. Schimba câteva perechi de bocanci pe lună, dintre cei ce li se potriveau lor, nu bocanci de-ai noștri, de oameni!

Însă nu de atunci a început s-o cheme pe mama Ioana, ci din ziua în care s-a întors în brațele maică-sii de la biserică, în vreme ce numele cu care fusese vârâtă în cristelniță venea în urma ei pe jos, deoarece trebuia să se oprească la fiecare dintre oamenii care ieșiseră la porți și să-i spună al cui este. Existau multe Ioane în sat, dar mama era cea mai nouă dintre toate. Și-a rămas așa până la capătul vieții.

Mama n-a fost o Ioană veche niciodată! Pentru că-i mirosea părul a Iasomie, respirația a Ortensie, mâinile a Anemone, pașii a Nalbă, iar vorbele a Azalee. Din toate aceste mirosuri era făcut numele ei. După care s-au mutat la cer. Mirosurile, adică. Și s-a mutat și mama odată cu ele. Nu putea să le lase singure. Nici pe mine nu m-a lăsat. Singur, vreau să spun.

Când mi se face dor de mama, și mi se face în fiecare zi, îmi ridic privirea spre cer și începe să ningă cu numele ei pe pământ. Ninge întruna, viscolit!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Versuri, Ziarul Lumina

Vești de pe front

“Deși pare greu de crezut

am luat secolul XX

și l-am vârât în ceasul

din odaia bunicilor.

Ca să poată încăpea

am lăsat cel de-al doilea război mondial afară,

iar pe primul

l-am înghesuit între limba minutarului

și limba cucului.

N-a trecut un minut și-am văzut

cucul ieșind din ceas,

dar nu ca să dea ora exactă,

ci să aducă vești

de pe front.

Asta face mereu de atunci,

 iese din oră în oră afară

și anunță numărul morților.

O sută de mii, zice,

și dispare înapoi râzând.

Trei sute de mii,

spune ziua următoare

printre hohote de râs.

De vreo două ori

n-a putut să spună nimic

 I se împleticea limba în gură,

semn c-a dat iama în spirtul medicinal

al vreunui spital de campanie.

E încălțat în

cizmulițe roșii când iese

să anunțe milionul.

Abia când pleacă ne dăm seama că are

picioarele murdare de sânge.

Într-o zi, îl vedem ieșind cu ranița

bunicului în spate.

Pst! îmi face semn

bunica dinspre sobă,

precis o să spună

și despre vii.

E musai să zică și despre ei ceva!

Adică despre bunicul,

 el e viul despre care

ar vrea bunica să-l audă

pe cuc vorbind.

Eu ar fi trebuit să nu mai fiu

de multă vreme copil,

bunica ar fi trebuit să dea ortul popii

de mult.

Stăm amândoi neclintiți

cu ochii pe ceasul din bucătărie,

doar-doar o să spună cucul ceva despre bunicul.

S-a împlinit un veac de când îl așteaptă bunica pe bunicul.

Le-au murit între timp toți copiii.

 Au început să le moară și nepoții.

Bunica se încăpățânează să rămână vie

și mă încăpățânez și eu pe lângă ea,

în speranța

că până la urmă cucul

se va îndura de noi și va spune

că bunicul se va întoarce acasă curând.

D-asta și ține el

războiul din ceas fierbinte,

la fel de fierbinte

ca strachina cu ciorbă de pe masă

cu care bunica îl așteaptă de o sută de ani pe bunicul!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Regăsire

“Astă-primăvară, prietenul Dumitru Manolache mi-a citit la telefon o poezie, întrebându-mă dacă știu cine a scris-o.

Nu i-a venit să creadă când i-am spus că nu știu. Așa cum nu mi-a venit mie să cred când am auzit că am scris-o eu. Încă nu m-a părăsit ținerea de minte. Cum să uit niște versuri ce-mi aparțin? Ce mi-au aparținut, mai bine zis, pentru că, de foarte multă vreme, ele au trecut în proprietatea unei comune din județul Olt, care le-a tipărit, dacă pot spune așa, pe piatra unui monument din curtea bisericii.

Ajuns în zonă cu treburi reportericești, Dumitru Manolache mi-a văzut numele dedesubtul poeziei de pe monument și s-a gândit să mă sune.

Atunci am aflat pentru prima oară de existența comunei Brasta­vățu și că ea se găsește la numai câteva zeci de kilometri de locul unde m-am născut, aproape de Dunăre, între Corabia și Caracal.

Prin vară, am hotărât să fac un drum până acolo, ca să-i cer iertare poeziei de pe monument pentru faptul c-am uitat-o.

Era într-o duminică, după-amia­za. Și Brastavățu mă aștepta, toropit de căldură, cu gospodării mai pricopsite decât cele de prin părțile mele și cu ceva mai mulți oameni pe la porți. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu mă cunoștea nimeni. Nici măcar versurile de pe crucea de piatră din curtea bisericii nu știau cine sunt, deși le scrisesem eu. Dar trecuseră aproape 30 de ani de atunci. Mi-am amintit de zilele Revo­luției. Căci atunci le scrisesem. Și-am tăcut minute în șir, bucuros că le-am regăsit. Și-am dat ocol bisericii mari cât o catedrală. Și-am luat, la schimb cu poezia de pe monument, o fâșie din cerul albastru de deasupra ei și mi-am înfășurat-o în jurul inimii. Și-am plecat fără să spun nimănui cine sunt.

Poate că biserica știa. Și știa și piatra pe care îmi era scris numele.

Crucea din curtea bisericii din Brastavățu e un fel de carte a mea cu coperți de piatră, editată într-un singur exemplar. Eu așa o socotesc.

Îi mulțumesc de la depărtare preotului paroh că mi-a tipărit-o. Și le mulțumesc, în același timp, locuitorilor comunei, care o citesc ori de câte ori intră în curtea bisericii.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Spovedania unui nerușinat!

“Cum să fii de aceeași vârstă cu părinții tăi?!
E ceea ce pare să mi se întâmple mie! Cu fiecare an care trece, sunt tot mai aproape de asta.
Pe câțiva dintre unchii mei chiar i-am depășit. De vreo trei ani sunt mai bătrân decât Dudică, fratele tatei. Iar pe Florea, cel mai în vârstă dintre frații mamei, l-am lăsat cu mai mult de zece ani în urmă. Nu ți-e rușine?, mi-ar spune ei, dacă s-ar întoarce din locul unde au plecat și ar da ochii cu mine. Nu ne așteptam la așa ceva de la tine!
Nici eu, unchiule Dudică și unchiule Florea, nu știu ce m-a apucat! N-aș fi vrut să se întâmple asta niciodată, dar uite că s-a întâmplat! Cum să profiți de moartea timpurie a unor oameni atât de apropiați, și din copilul care erai să devii într-o zi mai bătrân decât ei?!
Îmi doream, într-adevăr, să vă întrec, dar la numărul de clase absolvite, așa cum voi înșivă îmi cereați, însă la numărul de ani trăiți, niciodată. Poate unde am fost ocupat prea multă vremea cu școala, precum și cu alte lucruri la fel de puțin însemnate ca iubirea, tristețea, visarea, singurătatea, speranța, n-am luat seama la ce se întâmplă. Continuam, spre deosebire de voi, să fiu viu, fără să observ că încep să vă prind din urmă, până m-am trezit de aceeași vârstă cu voi. Așa cum, anul trecut, m-am pomenit că sunt leat cu bunicul din partea tatei. Bine că tata n-a putut să fie de față. Mi-ar fi tras, sub privirile copiilor mei, câteva perechi de palme, spunându-mi: Nu crezi c-ai întrecut măsura? Cum să fii mai bătrân decât tatăl meu, care n-a apucat niciodată să fie bătrân!
N-aș fi îndrăznit să zic nimic. Doar aș fi stat cu ochii în pământ, rugându-mi fiii în gând să nu urmeze exemplul meu prost.
Câtă vreme trăiesc, știu că un astfel de lucru n-o să fie posibil. Dar după ce n-o să mai fiu? Mai mult ca sigur atunci ei vor profita de absența mea, făcându-mă de rușine. Cam tot așa cum îi și fac și eu pe părinții mei de câțiva ani încoace. De la an la an, tot mai mult, până când voi constata că sunt mai tineri decât mine. De ziua aceea mi-e cel mai frică.
Noi te-am lăsat copil, o s-o aud pe mama spunând. Ce s-a întâmplat cu copilul acela? De ce n-ai avut grijă de el, păzindu-l să nu îmbătrânească? Zi, pramatie ce ești! Nu te mai fofila atâta, răspunde!
Știu încă de pe acum că n-o să știu ce să răspund. Dar mama o să mă ierte. Cum m-a iertat întotdeauna!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Neîncrederea în celălalt

„În topul neajunsurilor de care suferă românii, pe primul loc se situează lipsa de încredere. De încredere în cel de lângă noi. Nu e o tară ancestrală, transmisă prin ereditate, ci ea s-a dezvoltat și a culminat în anii comunismului, care a ridicat la rang de virtute delațiunea, denunțarea cu rea intenție a celuilalt, pentru profit personal.

Neîncrederea, în anumite limite, și cu bună credință, ne ferește de numeroase neplăceri. Dar fără încredere, nici o relație socială, profesională, dar mai ales nici o legătură economică sau alianță militară nu pot exista. E adevărat, noi, românii, în istorie, am fost trași pe sfoară de mulți în care ne-am pus încrederea și care ne-au înșelat. Dar asta este o altă poveste. Pilda de astăzi ne vorbește despre încredere.

Un discipol l-a întrebat odată pe Confucius: „Care sunt principalele elemente ale unei bune guvernări?”

Maestrul a răspuns simplu: asigurarea populației cu alimente, o armată bine pregătită și capabilă să facă față oricăror provocări și o populație unită, care să aibă încredere în sine.

„Dacă ar trebui să renunți la unul din cele trei elemente, la care ai renunța, înțeleptule?”

„La arme, la armată. Necesită costuri foarte mari.”

„Bun. Și dacă ar fi nevoie să te mai dispensezi de încă un element, care ar fi acela?”, a insistat discipolul.

„Alimentele. Aș renunța la hrana pentru populație”.

„Bine, dar fără alimente, oamenii ar muri de foame!”, a replicat mirat ucenicul.

„Știu, însă moar­tea a fost din timpuri ime­moriale destinul oricărei ființe umane. În schimb, un popor care nu mai are încre­dere în sine și mai ales în conducătorii lui este cu adevărat pierdut”.

Conducătorii comuniști ai României în mod sigur nu l-au citit pe Confucius. Dar cei care au urmat după 1989?”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Carul fermecat

“Eu chiar umblu câteodată pe cer. De-adevăratelea, și nu cu Carul Mare, cum poetizez adesea, văzând că acesta n-a plecat în nici o noapte de dea­supra casei în care am venit pe lume, ci cu un car ce nu se dez­lipește niciodată de pământ. Îl știu de când eram copil. Copii, mai precis, pentru că a avut și el vârsta aceasta cândva. S-a născut cu 14 ani înaintea mea, la doar opt ani după nașterea mamei. Pot spune că l-am prins amândoi când încă era copil. Tataie Gheorghe îi ceruse meșterului care i-l făcuse să-i împodobească blănile cu flori și să treacă și anul 1942 pe el, mare, cu vopsea albastră, ca să se știe ce vechime are. Spre deosebire de căruța cu care pleca zilnic la câmp, carul ieșea rareori din curte, când avea de mers la oraș sau la cimitir, cu vreuna dintre rudele căreia-i sunase ceasul. Sau când se întâmpla să fie vreo nuntă în familie, așa cum fusese atunci când se însurase Florea, fratele mamei, și chiar atunci când se măritase mama, care nu făcuse nuntă, dar tataie nu-și lăsase fata să meargă pe jos la bărbatu-său, care trăia în alt sat, dincolo de pădure, și-o dusese până acolo cu carul cel nou, ducându-i, totodată, și zestrea, adică o plapumă, două perne și câteva macate țesute de mamaie la război. Pe urmă a făcut același drum cu Vica, sora mai mică a mamei, care-și alesese un bărbat din același sat. Apoi în direcția opusă, spre Puțintei, unde ajunsese Aritina. Același număr de perne și de macate și câte o plapumă pentru fiecare. Ar fi încăput mai mult în car, dar nu era de unde.

Mai apoi, peste ani, tataie n-a avut încotro, a trebuit să umple carul cu saci de grâu și porumb, pe care îi căra din câmp acasă, iar de aici, în lunile de iarnă, la moară.

Nu era primăvară în care să nu aud caii nechezând în poartă și să nu-l văd pe tataie intrând în curtea noastră cu un sac de făină în spinare. Auzise că mama nu mai avea din ce să facă pâine și se repezea într-un suflet la noi. În trei suflete, mai exact, fiindcă pe lângă al lui, mai mare decât toate, erau și sufletele cailor, alt­minteri nu le-ar fi fost atât de drag când mă vedeau, punân­du-se mintenaș pe nechezat!

Să se fi gândit tataie, în anii aceia, la timpul ce curgea întruna și să fi vârfuit zilnic carul cu el, ducându-l cât mai departe înapoi, înapoia vieții lui, în primul rând, ar fi apărut la noi în sat și acum. Așa că, fără să-și dea seama cum, s-a pomenit într-o zi c-a îmbătrânit. Iar într-o altă zi, că l-au suit oamenii din sat în carul lui, cu fața spre cer și cu mâinile pe piept. Și, cu toate că era iarnă, era tataie înconjurat de flori. Florile de pe blănile carului, ce nu se ofiliseră nici un pic.

Un sfert de veac mai târziu, le-am găsit la fel de proaspete, în același loc, deși carul zăcea într-o rână, sub un șopron al casei în care trăiseră bunicii. Uitasem de existența lui.
Doar că el ne ținea minte pe toți. Și pe cei plecați de pe lume, și pe mine, rămasul în urma lor, care nu știam ce să fac cu singurătatea ce-o duceam aproape peste tot cu mine.

Nici anul 1942 nu se ștersese de pe loitre. Roțile de lemn ale carului erau întregi. Era până și oiștea la locul ei. Numai caii lipseau. Și omul care să-i mâne iarăși la drum.

La câteva zile după aceea, am adus pe roțile lui, cu niște cai de împrumut, carul în curtea casei părintești. Adică în satul de dincolo de pădure. Am chemat un prieten pictor din București, care a îndreptat un pic tijele florilor și-a adăugat un strat nou de vopsea pe anul din certificatul de naștere al carului. Asta a fost tot.

Sunt mai bine de zece ani de atunci, și, când am chef să stau de vorbă cu tataie, care se uită de sus, printr-o ferestruică a cerului, la mine, sau îmi vine pur și simplu să-i sărut mamei, aflată și ea la o altă ferestruică, mâinile crăpate, așa cum n-am făcut în timpul vieții ei niciodată, îmi culc tâmpla pe loitra carului și-l rog în gând să pornească înspre stele cu mine. Până în vecinătatea Carului Mare. Uneori, chiar mai sus.

Doamne, ce fericită se vede copilăria mea pe pământ! Și caii de fum, ce mă poartă prin slăvile cerului, nechează subțirel: Iha! Iha!

Și se aud, din apropierea cailor, mama și tataie râzând!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Schimbarea anilor

“Cum să îmbătrânească anii? Păi, ce, erau oameni?! Cu toate acestea îl auzeam pe tata spunând: gata și cu anul ăsta, s-a dus, vine altul în locul lui!

Era ca și cum Ion al lui Puie, care ne trecea în fiecare zi de iarnă pragul, se ridica dintr-odată de pe scaun și pleca acasă. Apărea imediat Niculae Budirincă și-i lua locul. Uneori se întâmpla invers, venea Ion și pleca Niculae. Deosebirea dintre anii care se schimbau și ei era că nu venea niciodată tot un an vechi în locul celui ce pleca. Era musai ca anul proaspăt sosit să fie nou, ceea ce nu era cazul cu niciunul dintre cei doi prieteni ai tatălui meu, care erau la fel de vechi amândoi.

De aceea m-am și gândit ca, atunci când lasă Ion scaunul gol, să mă așez eu iute pe el, înainte să intre pe ușă Niculae. Tot așa și când cel ce urma să vină era Ion. Cum să se schimbe doi ani vechi între ei?!

Budirincă nu mi-a zis nimic când m-a găsit stând pe scaunul de pe care abia se ridicase Ion. A rămas în picioare lângă sobă.

Al lui Puie, însă, m-a luat la rost de cum a pus pasul înăuntru, cerându-mi să mă ridic, ca să poată sta el în locul meu. Dar nu prea m-am grăbit să îl ascult. O clipă mai târziu, am și simțit palma grea a tatei după ceafă. Mi-a trecut pe loc cheful de a-i face dreptate anului nou, ce se pregătea să vină, ocupând scaunul rămas liber până la venirea lui. L-am lăsat pe Ion să stea pe scaun, iar eu am ieșit afară în curte, sperând c-o să pot vedea cu adevărat cum se schimbă anii între ei. Parcă erau niște urme mari, ca de om ce se îndepărta, în zăpadă. Dar pe cer, căci ningea, nu știu dacă din pricina palmei primite mai devreme, de jos în sus, cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Și am văzut alte urme, dar în zăpada de pe pământ, deoarece ningea și de sus în jos, în același timp. Urmele acestea de la urmă se apropiau. Știam că sunt ale anului celui nou. N-aș putea spune de unde, dar știam. Și mai știam că anii, deși trăiesc mai puțin decât oamenii, au o călcătură mult mai mare ca a lor!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Vis cu berze

“Am învățat chiar îna­inte de a merge la școală să vorbesc cu berzele. Prin intermediul stâlpilor de telegraf. Și numai după ce ele își părăseau cuiburile, plecând într-o direcție necunoscută. I se zicea toamnă acestei zile care ținea până când se umpleau cuiburile din vârful stâlpilor cu zăpadă. Cam până atunci stăteam și eu de vorbă cu berzele, lipindu-mi fruntea de câte un stâlp și întrebând: Unde ați ajuns?
Auzeam firele de deasupra bâzâind, după care îmi întorceam urechea spre stâlp, ca să ascult ce-mi răspundeau ber­zele.
Ziceau c-au ajuns departe. Întrebam cât de departe. Departe de tot, îmi spuneau ele, ceea ce însemna mai departe de Bucu­rești, care era cel mai îndepărtat loc de pe lume, în care nu fusese decât tata.
Și cum e acolo?, mai ziceam.
E vară, se grăbeau ele să-mi spună. Nu mie direct, ci firelor de telegraf, care îi spuneau cui­bului, iar cuibul îi spunea stâlpului, care îmi spunea mie.
Tot așa se întâmpla și cu vorbele mele, cu gândurile, mai precis, pentru că îmi plăcea să vorbesc cu berzele în gând. Auzea doar stâlpul de telegraf ce spun, și el îi spunea cuibului, iar cuibul le spunea firelor, care le spuneau berzelor, oricât de departe se aflau.
Câteodată, când berzele erau ocupate, sau erau ocupate doar firele, asta fiind atunci când primeau șeful de post sau primarul ordine de la județ, stăteam de vorbă numai cu cuibul, care zicea că-i e dor de ele. Tot așa îmi era și mie, cu toate că berzele abia ce plecaseră.
Dar nouă, care nu primeam ordine de la nimeni, ni se făcea dor chiar din clipa în care le vedeam plecând.
Cred că și cerului de deasupra satului îi era dor de berze, dar nu voia să spună, sau poate că spunea, dar cu altfel de vorbe decât cele pe care le înțelegeau firele, care-i spuneau cuibului, cuibul, stâlpului de telegraf, iar stâlpul, mie.
Asta până cădea prima ninsoare, când înțelegeam singur ce spunea cerul.
Îi era dor și lui de berze.
Au trecut anii și, iată, ziua aceea de demult numită toamnă a venit din nou. Într-una din nopțile trecute am visat că plecaseră și cuiburile odată cu berzele.
Când m-am trezit din vis, am fugit la primul stâlp de telegraf și-am întrebat: Cât de departe ați ajuns? Spuneți!
Foarte departe! mi-au spus ele.
Cam pe unde? am întrebat din nou.
Aproape, foarte aproape de capătul vieții tale!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Femeia din spatele bărbatului puternic

„Dacă judecăm lucrurile strict din perspectiva forței fizice, da, bărbatul reprezintă sexul tare, iar femeia sexul slab. Dar dacă gândim în ansamblu, femeia nu merită deloc această etichetare injustă. Prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de smerenie și chiar umilință, de credinţă, ea trece înaintea bărbatului. Medical este dovedit că rezistența femeii la suferința fizică o întrece de departe pe cea a bărbatului. Nu vreau să merg mai departe cu comparațiile fiindcă bărbații ar ieși ușor în inferioritate. Pentru că ne aflăm în luna martie, tema istorioarei noastre tratează despre puterea femeii și spiritul ei nobil.

În spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică. Nici un bărbat nu reuşeşte fără o femeie pricepută în spatele lui. Fie soţie, fie mamă; dacă sunt ambele, el este binecuvântat cu adevărat. Winston Churchill a fost premierul Marii Britanii aproape un deceniu, între anii 1940-1945 și 1951-1955. Despre el se spune că era un om foarte hotărât, care nu a făcut nici un compromis în lupta împotriva Germaniei lui Hitler. Dar puțină lume știe cât de aprigă era soția lui, Clementine. Împreună au avut 5 copii, dar nu despre familia fostului premier englez vreau să vorbesc astăzi, ci despre cea care i-a fost ajutor din momentul căsătoriei lor în 1908 până la moartea acestora, petrecută în același an, 1965. Într-o seară, când Winston ajunsese la cel de-al doilea său mandat politic, soții Churchill au hotărât să facă o plimbare prin Londra. În timp ce mergeau admirând casele bine îngrijite ale oamenilor, un măturător de stradă s-a apropiat de ei. Spre uimirea prim-ministrului, bărbatul nu i-a vorbit lui, ci soției sale.

După ce Clementine a discutat câteva minute cu măturătorul, Churchill, nerăbdător, și-a întrebat soția: „De ce acest bărbat a fost atât de interesat să discute cu tine?” Aceasta i-a zis că pe când erau adolescenți, el era îndrăgostit nebunește de ea. La care prim-ministrul Churchill a răspuns mulțumit de sine: „Vezi, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător de stradă…”

Clementine s-a oprit din drum, l-a privit în ochi pe soțul său și i-a replicat cu bine cunoscutul calm englezesc: „Nu, dragul meu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-ministrul Regatului Britanic”.”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Învelitul în cer

“Învelitul în cer este un obicei vechi în neamul nostru. Pe un frate al străbunicului din partea tatei l-a prins începutul iernii desculț pe reduta de la Plevna. S-a încălțat cu prima zăpadă căzută. Pe urmă, a căzut chiar el în zăpadă. După care zăpada s-a mutat toată în oasele lui. A pâlpâit lumina lor albă ani de-a rândul acolo pe câmp. Când i se făcea frig, fratele străbunicului tatei își trăgea cerul peste oase. D-aia nici n-a mai vrut să vină înapoi acasă.

Niciodată nu-i fusese mai bine ca atunci când se învelea cu cerul. Mai cu seamă că i se făcea mereu frig și el s-a gândit să rămână învelit așa tot restul morții.

Tatăl tatălui meu a ținut morțiș să se întoarcă viu din Primul Război Mondial. A ajuns învelit în cer acasă. Așa ieșea primăvara la arat. Tot așa învelit în cer își secera grâul, până într-o vară, când l-a secerat grâul pe el. A trebuit să-l dezvelească de cerul cel vechi, de pe front, ca să-l poată îmbrăca în cerul senin de acasă. Nu mă născusem încă, dar mi-a povestit tata că n-a văzut niciodată îndreptându-se spre groapă pe cineva atât de frumos îmbrăcat!

N-a lipsit mult, când i-a venit tatei rândul să facă același drum, să vârâm și Carul Mare odată cu el în pământ! Căci mama nu ținuse cont de stele când îl învelise în cer pe tata.

De aceea, eu am avut grijă s-o învelesc pe ea, mai târziu, într-un cer de zi, nu de noapte. Așa se și explică de ce răsare soarele în mormântul ei tot timpul.

Ca să fiu sigur că se va păstra obiceiul, eu mă învelesc încă de pe acum. Doar că îmi pun cerul pe dinăuntru, peste suflet. Sunt nopți în care iau pur și simplu o fărâmă din sufletul meu și-o azvârl în întunericul de afară. Se luminează chiar în toiul nopții de ziuă.

Cu întunericul lumii e un pic mai greu. E nevoie să îmi risipesc tot sufletul. Dar vine iarăși înapoi la mine. De unul singur nu s-ar descurca. Îl ajută cerul în care este învelit să găsească de fiecare dată drumul.”  (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)