Ziarul Lumina

Fără frică

“Nu-mi vine să cred, după 40 de ani de încercări, am auzit, în fine, inima orașului bătând. Eram tot mai convins că trăiesc într-un oraș fără inimă, așa cum sunt toate marile orașe ale lumii. De aceea i-am și împrumutat de nenumărate ori inima mea. Dar ce putea să facă un oraș atât de mare ca București cu o inimă atât de mică? Doar să-și vadă de viața lui, învățând să trăiască fără inimă.

Fără o inimă a lui, în primul rând, apoi fără a mea sau a altora ca mine, ce nu-i puteau fi, dacă mă gândesc bine, de prea mare folos.

Însă eu îmi încordam tot timpul auzul, sperând să dau peste ce căutam.

Dar n-am auzit niciodată nimic. În afară de zgomot de mașini. De oameni certându-se. De muzici date la maximum. De focuri de artificii. De singurătăți plângând în hohote. De tăceri râzând cu toată gura!

Trăiam într-un oraș înțesat de oameni. Unde erau, totuși, inimile lor?

Și iată, dintr-odată, străzile golindu-se de oameni, motoarele mași­nilor tăcând, muzicile oprindu-se, focurile de artificii prefăcându-se în cenușă.

Orașul s-a mutat brusc într-o li­niște mare, de mii de ori mai mare decât el. Iar timpul de dinainte a încetat să mai existe, apărând în locul lui un timp nou, nemaitrăit până acum. De nici unul dintre noi.

Tocmai într-o astfel de zi, dacă zi s-o fi numind ceea ce vine după noapte, și-n curgerea noului timp, am ieșit la o plimbare pe bulevardul din apropierea casei mele.

Poate unde era duminică, poate unde era prea de dimineață, eram singurul om de pe stradă. Deopotrivă cu păsările ce cântau în parcul de alături, am început să aud bătăile unei inimi. Mai mari decât inima mea. Dumnezeule, te pomenești că…

Da, era inima lui. A orașului în care bate de 40 de ani și inima mea, alături de alte inimi.

Le-am auzit zilele trecute pe toate. Deși părea pustiu, orașul mi s-a părut mai plin de speranță ca oricând. Iar oamenii, pe care-i simțeam în spatele ferestrelor închise, mai împreună ca niciodată, deși se vedeau nevoiți să stea separați unii de alții.

Bătăile inimii lor nu le putea separa nimeni. Ele însemnau și înseamnă, de fapt, inima orașului, pe care o căutasem atâta vreme. Mi-ar fi plăcut s-o găsesc în timpul celălalt, nu în cel de acum. Știu, însă, că ea există, iar asta îi dă inimii mele atât de mici curajul de a bate mai departe fără frică.“ (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Muzeul Carului Mare

“Pe bunica mamei a prins-o bătrânețea cu nunta amânată. Îi promisese bărbatul că-i cumpără rochie de mireasă, dar, luat mereu cu tot felul de treburi, uitase.
Într-o zi, bunica mamei a văzut coborând din cer un păianjen, care i-a spus: Nu mai fi tristă! O să țes eu pentru tine o rochie albă, cum n-a avut nici o altă mireasă din lume!
Și, într-adevăr, așa a făcut.
Doar că trebuia să urce pe acoperișul casei și să pândească momentul când se apropia Carul Mare de pământ, ca să poată sări în el, fiindcă păianjenul cerului îi lăsase rochia acolo. O vedea de jos, din bătătură, strălucind în lumina lunii. Era, își dădea seama, croită dintr-o mătase mai albă decât era Calea Lactee.
O probase, când fusese gata, însăși Maica Precista, care era mai bătrână decât străbunica, și-i venise bine. Văzuse chiar dumneaei asta. Și văzuse și străbuni­cul, care tocmai se-ntorsese din război.
Ptu, să nu-ți fie de deochi!, a zis el, crezând că e nevastă-sa. N-ai îmbătrânit deloc, femeie!
S-a mirat când a dat cu ochii de femeia bătrână din pragul casei, care semăna leit cu străbunica.
E din cauza rochiei, a zis ea, privind în pământ de rușine.
Păi, să mergem atunci s-o luăm!, a prins curaj străbunicul, rezemând scara de loitra Carului Mare.
Se strânsese lumea ca la bâlci în curtea noastră. Și veniseră și lăutarii. Puteai să juri că e nuntă! Doar că lipseau mirele și mireasa.
I-au descoperit aproape de miezul nopții sus, în car. Și-au urcat, cam pe la al treilea cântat al cocoșului, și ei, oamenii din sat, urmați, se înțelege, de muzicanți!
Întrucât le cam venise timpul să se mute de tot în cer, n-au mai coborât dimineața pe pământ. Au rămas și ceilalți cu ei, împreună cu lăutarii, care s-au auzit ani de zile cântând.
Ca să se poată termina nunta bunicilor mamei, a fost nevoie să înceapă nunta bunicilor mei, ce s-a întâmplat, tot așa, când ei erau foarte bătrâni. Abia au reușit să urce în Carul Mare, unde îi așteptau mesenii și taraful.
Pe mama a apucat-o cheful să se îmbrace în mireasă tot la vârsta bătrâneții, suind alături de tata în car, taman când se pregăteau să părăsească această lume. N-au mai coborât nici ei pe pământ. La ce?!
Mai cu seamă că nu li s-a părut nici o clipă că ar fi plecat de acasă. Nici unuia dintre ei. Și asta deoarece Carul Mare a rămas, în tot acest timp, pe loc, adică deasupra casei noastre, unde poate fi văzut și acum.
Datorită lui am transformat locul în muzeu. Este cel mai mare muzeu din lume, chiar dacă se găsește într-o curte mică de țară.
Cel mai important lucru pe care poți să-l vezi aici e cum se mută rochia aceea albă de demult din mireasă în mireasă, ajungând cu mutatul până în zilele noastre. De aceea și simt cei care trec pragul muzeului că respiră un aer de dragoste mereu proaspăt. Dintre florile din grădină se vede cel mai bine totul. Cu condiția să închizi ochii când privești. Dacă e să mă întrebați de ce a ales Carul Mare să nu mai plece de deasupra casei în care m-am născut, cred că datorită căruței din curte, care a fost a bunicului mamei, apoi a bunicului meu, după care a tatei. Îi aud uneori vorbindu-și în șoaptă. Sunt nopți în care chiar le înțeleg vorbele. Nu vi le spun, fiindcă s-ar putea să nu mă credeți.
Privită din cer, căruța pare îmbrăcată în mireasă. Păianjenii pământului n-au stat degeaba, arătându-le celor din cer că sunt la fel de pricepuți ca ei.
Curând, sunt cât se poate de sigur de lucrul acesta, căruța din curtea noastră se va ridica de la pământ. După aceea, Muzeul Carului Mare își va schimba locul în care se află acum, umblând, cu casa de sub el, cu tot, te miri unde prin lume!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Îngeri păzitori

“Zicea mamaia că așa era atunci. Cerul, adică. Te urcai pe aco­perișul casei și stăteai de vorbă cu oamenii ce trăiau acolo. Era cel mai apropiat sat de satul nostru. Mai apropiat, în orice caz, decât Schitu, care se afla cel mai aproape. Dintre satele de pe pământ, vreau să spun.

Tot aproape era și Purani, dar mai departe decât Schitu. Și Gabru, dar mai departe decât Purani. Și Răzmirești, dar mai departe decât Gabru.

La fel e și acum, în afară de cer, care nu mai e sat și nu mai e nici aproape, e chiar mai departe decât Răzmirești, care e cel mai departe dintre satele aflate aproape.

Ce bine era atunci! zice mamaia. Primeau unii de la alții ce le lipsea, fiindcă le mai lipsea și lor câte ceva. Ălora din cer, grâul și porumbul. Unde să semene acolo sus? Nici nu prea aveau nevoie, deoarece li se făcea rar de tot foame. Însă atunci când li se făcea, era, nu-i așa, musai să vâre și ei ceva în gură. Și ce, dacă nu o coajă de pâine sau măcar nițică mămăligă? De unde însă făină? Și de unde mălai? Cereau de la cei de jos, care le dădeau, dar numai dacă primeau și ei de la cei de sus ce le cereau. Adică ploi, care să cadă la timp, că de ele aveau cea mai mare nevoie. Dacă lipseau ploile, lipsea și pâinea de pe masă. Mai rău e că lipsea și vinul, iar celor de sus li se făcea sete mai des decât li se făcea foame, și nu le trecea setea decât cu vin. De apă nu se atingeau.

Cui nu i-ar conveni să dea apă de ploaie și să primească vin la schimb?

De multe ori, mai zicea mamaia, care zicea că-i zisese bâtă-sa, ce era tot un fel de mamaie, dar una care văzuse cu ochii ei totul, întrucât apucase acele vremuri, de multe ori, ziceam că zicea mamaia, îi vedeai cinstindu-se împreună. Adică pe unii dintre oamenii din cer cu unii dintre oamenii de pe pământ. Veneau mai mult ăia de deasupra jos. Dar se duceau și dintre cei de jos sus. Însă mai rar. Pentru că se putea să le trântească vântul din greșeală scara și nu mai aveau cum să vină înapoi. Cei ce fuseseră, adică în cer, ziceau că era bine. Doar că nu aveau aripi. Ăștia de jos, vreau să spun. Asta îi și deosebea pe cei din cer de cei de pe pământ. Nu le trebuia scară să ajungă jos. Fâl, fâl, de câteva ori, și te trezeai cu câte unul în pragul casei. Veni îngerul păzitor pe la noi, femeie, zicea mamaia că-i zicea bâtu-so bâtă-sii, pune repede de mămăligă, că i-o fi foame.

Musafirul zicea că nu. Se repezea atunci după o oală de vin în beci. Fiindcă îi era, din câte își dădea seama, doar sete. Îngerului, cum ar veni. Dar și lui.

Se omeneau așa până pe la chindie. Cam se clătina îngerul păzitor când pleca. Bine că era cerul aproape. Și că nu avea de ce să se lovească în zbor.

Bâtul, zicea mamaie, se lovea de colțul mesei, pe urmă de brâul sobei, apoi de marginea patului, si mai apoi de marginea nopții, dar cea dinspre dimineață, când își revenea și ieșea în prag să se uite la cer. După ce se uita, spunea: Uitai să-ți zic de ploaie. Dar cred că ai băgat și dumneata de seamă că n-a mai plouat demult!

Celui cu care se cinstise îi spunea, nu bâtei. Nu termina bine de spus că și începea să plouă.

Offf! asta ne mai lipsea, ieșea bâta supărată din tindă. Taman acum când să începem secerișul se porni ploaia!

Bâtul era de vină. Dar ea nu știa asta.

Ca să-și îndrepte greșeala, el se ducea în fundul grădinii, și-i spunea celui din cer cu voce tare: M-am zăpăcit! Fă cumva și-o oprește.

Zicea de ploaie.

Dar nu-l auzea decât bâta. Cel de sus, nu. Poate că nu se trezise încă. Din somn, vreau să spun. Fiindcă îngerii, oricât de mult s-ar întinde la băutură, nu se cherchelesc niciodată. Cum o mai fi acum, nu știu, zicea mamaia. Dar atunci, când cerul era un sat ce se învecina cu satul nostru, așa era! (Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Oameni din flori

“Aproape toți cei din neamul meu erau făcuți din flori!

Gheorghe, bunicul dinspre mama, era făcut din flori de Mâna Maicii Domnului. Mirosea a om bun în urma lui. Îți venea să-i strângi într-o sticluță mirosul și să torni câte o picătură pe pernă înainte de culcare.

Bunica Nicula era făcută din floare de salcie. Îi plăcea să plângă din orice.

Tudora, cealaltă bunică, dinspre tata, era făcută din floare de ciulin amestecată cu iasomie. Vorbele ei aveau ghimpi, dar știa să țeasă din ele, când era cazul, povești ce-ți zăpăceau sufletul.
Mătușa Lămâița era făcută din floare de lămâiță, altminteri n-ar fi chemat-o așa.

Bălăureanu, vărul primar al Tudorei, fiind cam pui de lele, era făcut din lalele.

Unchiul Mancioacă, din cârciumărese, că mergea des la cârciumă.

Tata, din floare de pelin. Gândea dulce și vorbea amar.

Mama, din busuioc. Dar am aflat mai târziu asta, când a început să-i miroasă amintirea a sfințenie.

Ziceai despre sărbători că sunt grădini, căci atunci ne strângeam cu toții la un loc.

Dacă se nimerea să vină și Țubi, bărbatul mătușii Aritina, care era făcut din floarea-soarelui, nu se mai înnopta deloc în ziua aceea. Plecam la culcare doar dacă se întâmpla să treacă pe drum cineva făcut din floarea-somnului!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Zborurile lui Ștefan Câlția

“Pe Ștefan Câlția nu l-am găsit niciodată stând pe loc. Ori de câte ori s-a întâmplat să-l sun, mi-a spus că se află fie într-un tren, fie într-o mașină. De ce nu și-o folosi oare puterea de a zbura, atunci când are de ajuns undeva?, căci i-am văzut cu ochii mei această putere! Ultima oară, chiar săptămâna trecută, la Galeria AnnArt din București. Era doar ea acolo, puterea despre care vorbesc, multiplicată în 14 Lucrări Recente, pictorul lipsea. Făptura sa fizică, mai precis. Altminteri, era prezent peste tot, el fiind clovnul ce ține o păsăruică în echilibru pe o linie subțire, ce nu poate fi decât linia orizontului. El și vestitorul din pădure, de data aceasta cu aripile la vedere. Și tot el și actorii cu flori sau flașnetarul ori suflătorul în trompeta argintie. Prin toate cele 14 ferestre, căci asta sunt tablourile amintite, îl vezi pe el spunând o poveste. Despre cum își dau mâna lumina cu pământul și cerul, închipuind împreună o lume ce-l poate îmbolnăvi pe privitor de frumusețe. Asta și face, de fapt, îl îmbol¬năvește! Pare să fie de vină nu doar claritatea culorilor. Și nu doar buimăceala magică a personajelor. Mai e și sunetul cornului. Precum și cel al trompetei. Mai sunt și aripile care foșnesc. Foșnesc, totodată, și penele clovnului. Mai e și înflorirea copacului cu flori. Și mai sunt și bătăile inimii fetei cu aripi, ce-i înfloresc sub formă de tristețe pe chip. Sau poate că boala vine de la îngândurarea luminii. Fiindcă despre o astfel de lumină e vorba în picturile lui Ștefan Câlția. Este ca și cum ea ar picura, chiar în timp ce privești, din ochii Maicii Domnului, îmbrăcând culorile într-o cămășuță subțire de sfințenie. Nu trebuie mers la doctor după vizitarea expoziției. Îmbolnăvirea de frumusețe constă în faptul că, atunci când ieși din galerie în stradă, te uiți o vreme la lumea din jur nu cu lumina ochilor tăi, ci cu lumina tablourilor de care tocmai te-ai despărțit. Dacă ai putea să păstrezi mereu această lumină în ochi, ai vedea mereu lumea în care trăiești mai frumoasă decât ¬este!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

„Vreau să mor pentru cel de acolo!”

“Auschwitz, sfârșitul lunii iulie 1941. La apelul de seară, din blocul 14 lipsea un deținut. Reușise să fugă. Conducătorul lagărului, Eric Fritsch, spumega de furie, amenințând să pună în practică urmările acestui fapt. În locul evadatului trebuia ca 10 bărbați să fie duși drept pedeapsă într-un buncăr și lăsați să moară de foame acolo.

Au fost adunați toți încarcerații. Fritsch a strigat arbitrar numele a 10 deținuți. Bărbații au pășit în față, unii cu fruntea sus, alții tremurând și plângând. Printre ei era și Franz Gajownizek, un tânăr polonez pe care îl aștepta acasă o soție tânără și doi copii mici. Se împletici venind în față și, plin de disperare și teamă, strigă numele soției lui, Helena, și al celor doi fii ai săi.

Orb și surd de mânie, Fritsch s-a făcut că nu vede și nu aude nimic. Adjutantul său, Palisch, care îl slujea pe șeful lagărului trup și suflet, răcni cu glasul ca de gheață al unui călău un nou ordin: „Scoateți-vă încălțările. Pentru a merge la moarte nu aveți nevoie de papuci!” Și pocnetul papucilor de lemn aruncați se amestecă cu geamătul condamnaților la moarte.

Deodată se întâmplă ceva de neînțeles. Din blocul încremenit de teamă și groază de unde veniseră deținuții strigați aleatoriu se desprinse un al 11-lea și se alătură celor 10 bărbați strigați în față. Cu glas hotărât se adresă comandantului lagărului: „Vreau să mor pentru cel de acolo!” „Cum? Vrei în buncăr? Pentru cine?” „Pentru Franz Gajownizek, el are soție și copii. Pe mine nu mă așteaptă nici o familie acasă.” Tăcere îndelungată. Apoi Fritsch spuse: „Dacă vrei așa, fie. Du-te!” Pe lista celor 10, Palisch tăie atent cu o linie un număr și îl înlocui cu altul: 16670, numărul lui Maximilian Kolbe, preot polonez în vârstă de 47 de ani.

Comandantul îl zori. Gajownizek nici măcar nu reuși să-i mulțumească salvatorului său. Se uită doar scurt în ochii acestuia. Și în timp ce, ca în vis, se întoarse în bloc, ceilalți erau mânați în buncărul morții, ultimul din cei 10 fiind Maximilian Kolbe. Îi așteptau umezeala și celulele întunecoase, fără lumină și fără paturi. Nou-veniții intrară acolo, iar în spatele lor se închise poarta grea de fier. „O să vă ofiliți ca lalelele!”, le strigă batjocoritor unul din temniceri. Prin pereții umezi pătrundeau până la ei strigătele de disperare ale condamnaților care se aflau aici pe jumătate morți de foame și de sete.

Încet, se făcu liniște în catacombe. Liniște deplină. Apoi se petrecu ceva neobișnuit. Păzitorilor insensibili la toate chinurile omenești nu le veni să creadă urechilor: candidații la moarte începură să cânte la îndemnul preotului catolic. Din toate celulele răspundeau glasuri slabe. Cei închiși au găsit în neputința lor o mângâiere. Maximilian Kolbe i-a ajutat prin aceasta să suporte moartea oribilă, înceată.

Trecuseră 14 zile. Doar patru supraviețuitori mai erau în buncăr, printre ei și preotul. El singur era mai conștient, când în 14 august 1941, supraveghetorul le-a administrat injecția intracardiacă cu fenol.

De atunci au trecut decenii. Acel polonez Gajownizek a îmbătrânit. Odată a fost întrebat: „Cum trăiești astăzi?” El a răspuns: „Este ca și cum m-am născut din nou. Această dragoste și dăruire, acest curaj al altuia, care a luat locul meu, au ars nestins în inima mea.”

Povestea lui Maximilian Kolbe, canonizat ca sfânt pentru jertfa lui, este una pilduitoare pentru noi astăzi.

Omenirea căzută în păcat a pierdut raiul, câștigând moartea și iadul. Hristos a venit lângă acești oameni pentru a le spune ceva de înțeles: „Sunt gata să merg în locul vostru, al tuturor. Iau asupra Mea judecata și moartea voastră. Eu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, port pedeapsa tuturor, ca voi să fiți liberi. Am primit crucea pe Golgota ca voi să dobândiți viață, viață veșnică.”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pomul de verighete

“Mă uitam pe furiș la cerceii pe care-i purta mama, întrebându-mă cum îi zicea pomului în care crescuseră.

În privința celor purtați de fete, știam că pomul se numește cireș. 

Aveau și băieții voie să poarte cerceii făcuți de pomul acesta. Ceea ce se și întâmpla. Aproape că nu era copil pe care să nu-l vezi umblând cu cercei de cireșe la urechi. Făceau doar o dată pe an asta. Cu toate că lor le-ar fi plăcut să umble tot timpul așa, nu se putea. Din cauza cireșelor care se coceau numai vara.

Cerceii cruzi nu erau buni de purtat!

Cerceii ceilalți, pe care-i purtau femeile, se coceau în toate zilele anului, fără să aflăm unde.

Era mai mare rușinea să vezi un băiat cu astfel de cercei la urechi! D-aia nici nu prea vedeai.

Fetele, chiar dacă nu văzuseră nici ele pomul în care creșteau, îi purtau fără să se rușineze. Asta pentru că se știa c-or să ajungă și ele femei măritate într-o zi, fapt ce se petrecea atunci când își puneau verighetă pe deget. Li se întâmpla și bărbaților, deși ei erau proveniți din băieți!

Exista oare și un pom ce producea verighete?

În mod normal, ar fi trebuit să fie!

Dar copiii aveau să descopere peste foarte mulți ani lucrul acesta.

Mama avea pe deget o verighetă ieftină. Câteodată, când și-o dădea jos, mă uitam prin golul ei la soare. Tot ce știu e că verigheta mamei se făcea în clipele acelea de aur. Și că mie mi se înroșeau ochii. Ca atunci când mă suiam, la începutul verii, în cireș. Sau ca atunci când îmi venea, indiferent de anotimp, să plâng.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Salteaua de paie

“E umplută cu paie, iar paiele cu amintirea vieții lor de demult, când fuseseră spice verzi de grâu pe câmp.

Au trecut mulți ani de atunci, dar încă mai păstrează în memorie chiotul unei fete care se pierdea zilnic printre ele. Și pașii unui băiat ce o căuta mereu.

Era bunica mea fata aceea. Iar băiatul, bunicul meu.

Doamne, ce drag mi‑era să dorm în patul din odaia lor! Deoarece acolo se născuse mama! Și acolo îi spusese bunicul bunicii, la câțiva ani după aceea, că el o să plece la război. Și acolo stătuse ea cu urechea lipită de saltea, ca să‑i audă glasul venind prin noapte spre câmpul verde de‑acasă.

Și chiar pe acolo i se întorsese glasul. Și se întorsese, la scurtă vreme, și el. Dar numai după ce ea îi sorbise cu un pai smuls din saltea chipul din negura depărtării. După care s‑a întâmplat să doarmă din nou împreună pe saltea. Și s‑a mai întâmplat, în afară de mama, și nașterea altor copii.

Și‑a venit, într‑o zi, un fel de seceriș! Fata aceea din trecut alerga speriată prin grâu, tot sperând să‑l găsească pe băiat. Însă grâul se mutase în salteaua de dedesubt.

Intram pe furiș în camera bunicilor, rugându‑mă de soarele veșted din saltea să amâne venirea celuilalt seceriș. Dar soarele viu din fereastră părea să se împotrivească.

Așa că iată‑mă, acum, doar pe mine lungit în patul din odaia bunicilor: grâu galben trăgând cu urechea la paiele de grâu din saltea!

E locul unde aș vrea să mor. Aproape că‑mi vine să mor de drag când mă gândesc!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pe Calea Lactee

“E mai frumos să mergi după lapte la cioban decât într-o țară străină!

Atunci când te duci într-o astfel de țară, precis nu poți pleca de acasă desculț. Și precis drumul n-o ia peste câmp, așa cum o ia cel pe care merg eu alături de mama. Și precis nu se ține după tine un roi de licurici, așa cum se ține după noi. Asta pentru că, atunci când am ajuns în dreptul bisericii, l-am rugat în gând pe Dumnezeu să aibă grijă de inima mamei, iar El mi-a răspuns cu licuricii că da.

Iar stelele precis n-ar avea nici un interes să coboare atât de aproape de pământ, ca să poți vedea ca-n palmă pe unde umbli, așa cum vedem noi doi. Precis are și tataie Ion un amestec aici. El și celelalte stele ce și-au trăit viața de oameni vii pe acest câmp. Este, mă gândesc, cea mai mare bucurie a lor. Când văd pe cineva de la noi din sat pornind pe întuneric la drum, se grăbesc să le dea o mână de ajutor. Și-o fac presărându-le lumină în cale!

Biserica se făcea tot mai mică în urmă. O vedeam cum stă lipită de sat în depărtare. Așa mă vedea și tataie Ion pe mine de sus, lipit de mama. Urâtul mamei nu se mai vedea deloc. Îi trecuse. Altădată m-aș fi speriat să știu că suntem singurii oameni care se găsesc pe drum. Dar acum îmi plăcea. În afară de mama și de mine, nu mai era nimeni, nu doar pe drum, ci nicăieri pe câmp. Poate că nicăieri pe lume. Așa mi se părea, cu toate că știam că trebuie să mai fie cineva.

Îmi doream să nu se termine prea curând nici drumul, nici câmpul, nici noaptea.

Tocmai trecea Carul Mare pe deasupra noastră. Carul Mic, care era față de el cam la fel cum eram eu față de tata, avea să ajungă și el Car Mare într-o zi. Asta îmi închipuiam că trebuie să se întâmple.

Și-mi mai închipuiam ce grozav ar fi fost ca eu să mă transform dintr-odată în lucru din ființă, și să rămân pentru totdeauna acolo, printre porumburi, și să rămână și mama cu mine, ca să aibă cine să mă țină de mână, iar eu să am cui să-i aud inima bătând, fiindcă aș fi vrut ca inima ei să bată mai departe. Să fim și noi așa cum erau măgurile și fântânile. Iar stelele să ne îmbrace mereu în razele lor. Și satul să rămână mereu în locul unde se găsea acum, cu biserica lipită de el și cu roțile Carului Mare lipite de biserică.
(Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Eroul

“Era singurul din toată școala care nu avusese despre cine să scrie. Nu-i murise nici un bunic în război. Luptaseră pe front, ca și bunicii părinților săi, dar nu ajunsese nici unul dintre ei erou. Din cauza nenorocului de a se întoarce teferi acasă. Nenoroc pe care-l moștenise el acum, când nu putea să participe la concursul anual de înălțări, care consta în scrierea unei compuneri despre bărbații din familie ce-și dăduseră viața pentru țară. D-asta se și numeau eroi. Intrase în tradiția școlii ca de sărbătoarea lor, ce cădea în ziua de Înălțare, să se desfășoare concursul cu pricina. I se mai zicea și concursul de înălțări. Câți eroi aveai în familie, de atâtea ori de înălțai povestind despre ei.

Însă el, care era cel mai talentat elev din școală, nu putea să se înalțe niciodată. Și asta pentru că nu avea pur și simplu despre cine să scrie. Avusese destui înaintași care luptaseră în războaie, dar lipseau cu toții din pomelnicul celor căzuți la datorie. Iar această situație nu putea fi îndreptată nicicum.

Ionuț porni necăjit spre muntele de la marginea orașului. În lipsa posibilității de a participa la concurs, era singura cale de a se înălța într-o astfel de zi. O înălțare fizică, nu una sufletească, așa cum și-ar fi dorit el.

Muntele nu era tocmai munte, ci o grămadă înaltă de pământ. Dar altă formă de relief mai înaltă decât asta nu exista în zona lor de câmpie. Când ajunse pe la jumătatea lui, se împiedică de muchia unui obiect ciudat. Semăna cu un creion de alamă. Îl trase cu mare greutate din locul în care era înfipt. Nu văzuse niciodată un creion atât de mare. Nu-i încăpea în penar. Nici măcar în ghiozdan. I-ar fi plăcut să-i poată ascuți vârful, căci se cam tocise în pământ. Dar de unde o ascuțitoare atât de mare?

Abia reuși să-l ridice de jos. Îi curăță coada de rugină și văzu ceva scris acolo.

Reuși în cele din urmă să citească: 1915.

Chiar de atunci să fi fost creionul acela uriaș?! Asta însemna că împlinise vârsta de o sută de ani.

Era musai să se înapoieze cât mai repede cu putință la școală și să-l arate domnului director.

Așa că renunță la gândul de a-și continua urcușul, și porni cu creionul în brațe înapoi, spre oraș. Vru chiar s-o ia la fugă, dar gând ajunse la poalele grămezii de pământ se împiedică de o piatră și căzu.

Se auzi în tot orașul explozia. La înmormântarea băiatului, care avu loc două zile mai târziu, participă toată școala.

Cu toate că ar fi trebuit să se mire, nu se miră nimeni, când văzură scris pe cruce, sub numele lui Ionuț: Născut în anul 2005. Mort în Primul Război Mondial!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)