Ziarul Lumina

Carul fermecat

“Eu chiar umblu câteodată pe cer. De-adevăratelea, și nu cu Carul Mare, cum poetizez adesea, văzând că acesta n-a plecat în nici o noapte de dea­supra casei în care am venit pe lume, ci cu un car ce nu se dez­lipește niciodată de pământ. Îl știu de când eram copil. Copii, mai precis, pentru că a avut și el vârsta aceasta cândva. S-a născut cu 14 ani înaintea mea, la doar opt ani după nașterea mamei. Pot spune că l-am prins amândoi când încă era copil. Tataie Gheorghe îi ceruse meșterului care i-l făcuse să-i împodobească blănile cu flori și să treacă și anul 1942 pe el, mare, cu vopsea albastră, ca să se știe ce vechime are. Spre deosebire de căruța cu care pleca zilnic la câmp, carul ieșea rareori din curte, când avea de mers la oraș sau la cimitir, cu vreuna dintre rudele căreia-i sunase ceasul. Sau când se întâmpla să fie vreo nuntă în familie, așa cum fusese atunci când se însurase Florea, fratele mamei, și chiar atunci când se măritase mama, care nu făcuse nuntă, dar tataie nu-și lăsase fata să meargă pe jos la bărbatu-său, care trăia în alt sat, dincolo de pădure, și-o dusese până acolo cu carul cel nou, ducându-i, totodată, și zestrea, adică o plapumă, două perne și câteva macate țesute de mamaie la război. Pe urmă a făcut același drum cu Vica, sora mai mică a mamei, care-și alesese un bărbat din același sat. Apoi în direcția opusă, spre Puțintei, unde ajunsese Aritina. Același număr de perne și de macate și câte o plapumă pentru fiecare. Ar fi încăput mai mult în car, dar nu era de unde.

Mai apoi, peste ani, tataie n-a avut încotro, a trebuit să umple carul cu saci de grâu și porumb, pe care îi căra din câmp acasă, iar de aici, în lunile de iarnă, la moară.

Nu era primăvară în care să nu aud caii nechezând în poartă și să nu-l văd pe tataie intrând în curtea noastră cu un sac de făină în spinare. Auzise că mama nu mai avea din ce să facă pâine și se repezea într-un suflet la noi. În trei suflete, mai exact, fiindcă pe lângă al lui, mai mare decât toate, erau și sufletele cailor, alt­minteri nu le-ar fi fost atât de drag când mă vedeau, punân­du-se mintenaș pe nechezat!

Să se fi gândit tataie, în anii aceia, la timpul ce curgea întruna și să fi vârfuit zilnic carul cu el, ducându-l cât mai departe înapoi, înapoia vieții lui, în primul rând, ar fi apărut la noi în sat și acum. Așa că, fără să-și dea seama cum, s-a pomenit într-o zi c-a îmbătrânit. Iar într-o altă zi, că l-au suit oamenii din sat în carul lui, cu fața spre cer și cu mâinile pe piept. Și, cu toate că era iarnă, era tataie înconjurat de flori. Florile de pe blănile carului, ce nu se ofiliseră nici un pic.

Un sfert de veac mai târziu, le-am găsit la fel de proaspete, în același loc, deși carul zăcea într-o rână, sub un șopron al casei în care trăiseră bunicii. Uitasem de existența lui.
Doar că el ne ținea minte pe toți. Și pe cei plecați de pe lume, și pe mine, rămasul în urma lor, care nu știam ce să fac cu singurătatea ce-o duceam aproape peste tot cu mine.

Nici anul 1942 nu se ștersese de pe loitre. Roțile de lemn ale carului erau întregi. Era până și oiștea la locul ei. Numai caii lipseau. Și omul care să-i mâne iarăși la drum.

La câteva zile după aceea, am adus pe roțile lui, cu niște cai de împrumut, carul în curtea casei părintești. Adică în satul de dincolo de pădure. Am chemat un prieten pictor din București, care a îndreptat un pic tijele florilor și-a adăugat un strat nou de vopsea pe anul din certificatul de naștere al carului. Asta a fost tot.

Sunt mai bine de zece ani de atunci, și, când am chef să stau de vorbă cu tataie, care se uită de sus, printr-o ferestruică a cerului, la mine, sau îmi vine pur și simplu să-i sărut mamei, aflată și ea la o altă ferestruică, mâinile crăpate, așa cum n-am făcut în timpul vieții ei niciodată, îmi culc tâmpla pe loitra carului și-l rog în gând să pornească înspre stele cu mine. Până în vecinătatea Carului Mare. Uneori, chiar mai sus.

Doamne, ce fericită se vede copilăria mea pe pământ! Și caii de fum, ce mă poartă prin slăvile cerului, nechează subțirel: Iha! Iha!

Și se aud, din apropierea cailor, mama și tataie râzând!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Schimbarea anilor

“Cum să îmbătrânească anii? Păi, ce, erau oameni?! Cu toate acestea îl auzeam pe tata spunând: gata și cu anul ăsta, s-a dus, vine altul în locul lui!

Era ca și cum Ion al lui Puie, care ne trecea în fiecare zi de iarnă pragul, se ridica dintr-odată de pe scaun și pleca acasă. Apărea imediat Niculae Budirincă și-i lua locul. Uneori se întâmpla invers, venea Ion și pleca Niculae. Deosebirea dintre anii care se schimbau și ei era că nu venea niciodată tot un an vechi în locul celui ce pleca. Era musai ca anul proaspăt sosit să fie nou, ceea ce nu era cazul cu niciunul dintre cei doi prieteni ai tatălui meu, care erau la fel de vechi amândoi.

De aceea m-am și gândit ca, atunci când lasă Ion scaunul gol, să mă așez eu iute pe el, înainte să intre pe ușă Niculae. Tot așa și când cel ce urma să vină era Ion. Cum să se schimbe doi ani vechi între ei?!

Budirincă nu mi-a zis nimic când m-a găsit stând pe scaunul de pe care abia se ridicase Ion. A rămas în picioare lângă sobă.

Al lui Puie, însă, m-a luat la rost de cum a pus pasul înăuntru, cerându-mi să mă ridic, ca să poată sta el în locul meu. Dar nu prea m-am grăbit să îl ascult. O clipă mai târziu, am și simțit palma grea a tatei după ceafă. Mi-a trecut pe loc cheful de a-i face dreptate anului nou, ce se pregătea să vină, ocupând scaunul rămas liber până la venirea lui. L-am lăsat pe Ion să stea pe scaun, iar eu am ieșit afară în curte, sperând c-o să pot vedea cu adevărat cum se schimbă anii între ei. Parcă erau niște urme mari, ca de om ce se îndepărta, în zăpadă. Dar pe cer, căci ningea, nu știu dacă din pricina palmei primite mai devreme, de jos în sus, cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Și am văzut alte urme, dar în zăpada de pe pământ, deoarece ningea și de sus în jos, în același timp. Urmele acestea de la urmă se apropiau. Știam că sunt ale anului celui nou. N-aș putea spune de unde, dar știam. Și mai știam că anii, deși trăiesc mai puțin decât oamenii, au o călcătură mult mai mare ca a lor!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Vis cu berze

“Am învățat chiar îna­inte de a merge la școală să vorbesc cu berzele. Prin intermediul stâlpilor de telegraf. Și numai după ce ele își părăseau cuiburile, plecând într-o direcție necunoscută. I se zicea toamnă acestei zile care ținea până când se umpleau cuiburile din vârful stâlpilor cu zăpadă. Cam până atunci stăteam și eu de vorbă cu berzele, lipindu-mi fruntea de câte un stâlp și întrebând: Unde ați ajuns?
Auzeam firele de deasupra bâzâind, după care îmi întorceam urechea spre stâlp, ca să ascult ce-mi răspundeau ber­zele.
Ziceau c-au ajuns departe. Întrebam cât de departe. Departe de tot, îmi spuneau ele, ceea ce însemna mai departe de Bucu­rești, care era cel mai îndepărtat loc de pe lume, în care nu fusese decât tata.
Și cum e acolo?, mai ziceam.
E vară, se grăbeau ele să-mi spună. Nu mie direct, ci firelor de telegraf, care îi spuneau cui­bului, iar cuibul îi spunea stâlpului, care îmi spunea mie.
Tot așa se întâmpla și cu vorbele mele, cu gândurile, mai precis, pentru că îmi plăcea să vorbesc cu berzele în gând. Auzea doar stâlpul de telegraf ce spun, și el îi spunea cuibului, iar cuibul le spunea firelor, care le spuneau berzelor, oricât de departe se aflau.
Câteodată, când berzele erau ocupate, sau erau ocupate doar firele, asta fiind atunci când primeau șeful de post sau primarul ordine de la județ, stăteam de vorbă numai cu cuibul, care zicea că-i e dor de ele. Tot așa îmi era și mie, cu toate că berzele abia ce plecaseră.
Dar nouă, care nu primeam ordine de la nimeni, ni se făcea dor chiar din clipa în care le vedeam plecând.
Cred că și cerului de deasupra satului îi era dor de berze, dar nu voia să spună, sau poate că spunea, dar cu altfel de vorbe decât cele pe care le înțelegeau firele, care-i spuneau cuibului, cuibul, stâlpului de telegraf, iar stâlpul, mie.
Asta până cădea prima ninsoare, când înțelegeam singur ce spunea cerul.
Îi era dor și lui de berze.
Au trecut anii și, iată, ziua aceea de demult numită toamnă a venit din nou. Într-una din nopțile trecute am visat că plecaseră și cuiburile odată cu berzele.
Când m-am trezit din vis, am fugit la primul stâlp de telegraf și-am întrebat: Cât de departe ați ajuns? Spuneți!
Foarte departe! mi-au spus ele.
Cam pe unde? am întrebat din nou.
Aproape, foarte aproape de capătul vieții tale!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Învelitul în cer

“Învelitul în cer este un obicei vechi în neamul nostru. Pe un frate al străbunicului din partea tatei l-a prins începutul iernii desculț pe reduta de la Plevna. S-a încălțat cu prima zăpadă căzută. Pe urmă, a căzut chiar el în zăpadă. După care zăpada s-a mutat toată în oasele lui. A pâlpâit lumina lor albă ani de-a rândul acolo pe câmp. Când i se făcea frig, fratele străbunicului tatei își trăgea cerul peste oase. D-aia nici n-a mai vrut să vină înapoi acasă.

Niciodată nu-i fusese mai bine ca atunci când se învelea cu cerul. Mai cu seamă că i se făcea mereu frig și el s-a gândit să rămână învelit așa tot restul morții.

Tatăl tatălui meu a ținut morțiș să se întoarcă viu din Primul Război Mondial. A ajuns învelit în cer acasă. Așa ieșea primăvara la arat. Tot așa învelit în cer își secera grâul, până într-o vară, când l-a secerat grâul pe el. A trebuit să-l dezvelească de cerul cel vechi, de pe front, ca să-l poată îmbrăca în cerul senin de acasă. Nu mă născusem încă, dar mi-a povestit tata că n-a văzut niciodată îndreptându-se spre groapă pe cineva atât de frumos îmbrăcat!

N-a lipsit mult, când i-a venit tatei rândul să facă același drum, să vârâm și Carul Mare odată cu el în pământ! Căci mama nu ținuse cont de stele când îl învelise în cer pe tata.

De aceea, eu am avut grijă s-o învelesc pe ea, mai târziu, într-un cer de zi, nu de noapte. Așa se și explică de ce răsare soarele în mormântul ei tot timpul.

Ca să fiu sigur că se va păstra obiceiul, eu mă învelesc încă de pe acum. Doar că îmi pun cerul pe dinăuntru, peste suflet. Sunt nopți în care iau pur și simplu o fărâmă din sufletul meu și-o azvârl în întunericul de afară. Se luminează chiar în toiul nopții de ziuă.

Cu întunericul lumii e un pic mai greu. E nevoie să îmi risipesc tot sufletul. Dar vine iarăși înapoi la mine. De unul singur nu s-ar descurca. Îl ajută cerul în care este învelit să găsească de fiecare dată drumul.”  (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Cu tataie Gheorghe la plimbare pe cer

“În afară de mine, nu-i plăcea să-l vadă nimeni când își înhăma caii la Carul Mare. Hai sus, zicea după asta, arătându-mi scara podului, ca să pot sui în car, căci altfel nu aveam pe unde.

Înainte de a porni la drum, m-am pomenit că-l întreb cum trebuie să vorbesc cu Dumnezeu, dacă ne întâlnim cumva cu El.

Uite că la asta nu m-am gândit, l-am auzit pe tataie Gheorghe spunând, în timp ce îndemna caii cu biciul s-o ia din loc.

Am mers o vreme prin întuneric. Se auzeau doar clopoțeii de la gâtul cailor sunând și osia Carului Mare scârțâind. Deodată, s-a deschis o fereastră de lumină în beznă și am văzut un chip de femeie apărând la fereastră. Tataie a scos dintr-un ștergar o pâine proaspătă și-un urcior cu apă rece. I le-a dat femeii aceleia, care l-a strigat pe nume când l-a zărit. M-am bucurat că tataie e cunoscut și în cer, nu numai jos pe pământ!

E mama, a ținut el să-mi spună mai apoi.

Pe urmă, s-au deschis alte ferestre. În lumina fiecăreia dintre ele se putea observa un om așteptând. Pe altcineva, nu pe noi, căci nu l-am auzit pe nici unul să ne strige, cum îl strigase pe tataie femeia de mai devreme.

Ce-o fi cu oamenii ăștia stând în miezul nopții la fereastră?

Ferestrele astea luminate sunt stelele pe care le vedem noi de pe pământ, s-a grăbit să mă lămurească tataie, iar oamenii la care te uiți sunt cei plecați dintre noi. Sufletele lor, mai precis.
Adică aici o să vină și sufletul meu după ce mor?

Sigur că da, mi-a răspuns tataie.

Păi, atunci e bine, cu toate că eu aș vrea să nu mor niciodată. Și să nu mori nici matale!

Caii au întors capul spre mine și au început să necheze, ca să nu bag de seamă că râd. Fiindcă asta făceau ei, de fapt, râdeau! Nu de moartea mea din viitor, ci de mine! Mirosea a trifoi proaspăt cosit printre stele! Chiar după trifoi am venit, mi-a zis tataie, deshămând caii în marginea unui câmp verde.

Tocmai se crăpa de ziuă când am pornit înapoi spre pământ. Se aprinseseră câteva lămpi la ferestre. Ziceai că sunt stele. Doar că cerul pe care ardeau se afla sub tălpile noastre, dedesubt.
Nu știu de ce, dar după aceea m-am gândit de multe ori că însuși tataie fusese Dumnezeu și că poate eu nu vorbisem cu El pe un ton cuviincios! Altminteri de ce m-ar fi pedepsit, făcând să-mi miroasă mâinile, până în noaptea de Crăciun, a trifoi proaspăt cosit?!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Ața de mămăligă

“Pentru ca timpul să nu curgă anapoda, bunicul lua ața de mămăligă de la streașină și tăia cu ea anul în patru felii egale, câte una pentru toți cei din casă.

Celei mai fierbinți i se zicea vară. O vârau părinții mei în traistă, ducând-o cu ei la câmp, unde o împărțeau cu păsările cerului.
Cea care mirosea a oală de pământ smălțuită cu flori se numea primăvară și și-o punea sora mai mică a mamei noaptea sub pernă, ca să viseze c-o să se mărite cu-n băiat frumos. Într-o dimineață, a găsit patul plin de cioburi, așa că n-a avut încotro, a trebuit să se mărite cu un bețivan bătrân!
Pe cea mai rece dintre toate, ce se chema iarnă, mi-o dădea mie, ca să-mi țină de foame la derdeluș.
Întrucât avea gust de iarbă uscată, gustul vieții lor, adică, pe ultima, numită toamnă, bunicul o păstra pentru el și bunica.
Când puii de barză învățau să zboare, noi, cei mici, întindeam ața de mămăligă în calea lor, ca să aibă unde pune pasul, dacă se întâmpla să calce greșit pe aer. După ce culegeam via, tata storcea afară, în bătătură, strugurii cu picioarele. Cum avea însă toată noaptea nevoie de lumină, înainte de se apuca de stors, făcea din ața de mămăligă un laț cu care agăța luna de vârful prunului din fața casei. Îi dădea drumul doar când se crăpa de ziuă. Numai atunci i se făcea tatei milă!
Bunica o folosea să-și cârpească viața, ce se rupea în fiecare zi în alt loc. Mai demult, cârpea cerul după ploaie, că era mereu sfâșiat de fulgere. Ca să nu se vadă, acoperea cusătura cu un curcubeu împletit din ce găsea prin grădină: albăstrele, levăn­țică, frunze de leuștean, floare de dovlecel, iar la urmă de tot se înțepa în deget cu acul, pentru a putea prinde în buchet și un firicel din sângele ei!
Mama își punea pe ea lumina ochilor la zvântat, ca să nu se știe a doua zi că a plâns. Dar eu știam. Venea de fiecare dată lumina zilei și-mi șoptea la ureche!
Atunci când murea cineva, se făcea din toate ațele de mămăligă din sat o ață lungă până la cer, ca nu cumva sufletul celui răposat să rătăcească drumul spre Dumnezeu.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Dulce ca pelinul

“Prin locul nașterii mele, pelinul nu crește doar pe câmpuri, ci și în viețile oamenilor. Câteva dintre aceste vieți, cele ale bunicilor și părinților mei, le-am pus într-o carte, care si-a găsit singură titlul potrivit, nu i l-am dat eu: „Dulce ca pelinul”.

Tot umblând titlul acesta prin lume, prin lumea celor ce se cam potrivesc la suflet cu mine, s-a întâmplat să fie luat cu împrumut de un spectacol întâmplat săptămâna trecută pe scena Teatrului Excelsior din București. Cartea mea n-a avut, se înțelege, nimic împotrivă. Și n-am avut, ca autor al cărții, nici eu. Chiar dacă cineva, nu știu cine, a vrut ca titlul spectacolului să fie separat de numele cărții, dulceața pelinului n-a avut deloc de suferit.

A fost vorba, în cele aproape două ore de spectacol, de același pelin de acasă, parcă nițel mai dulce decât cel din cuvintele mele. Și cum să nu fie, când cântecele Floarei Calotă s-au împletit, cum se împleteau spicele de grâu, pe vremuri, la seceriș, cu poezia lui Mihai Eminescu, Alexandru Philippide, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Nicolae Lupu, Ilie Calotă, poezie trăită, nu rostită, de actrița, minunea de actriță Ioana Calotă, și soțul său, Alexandru Philippide, nepotul poetului și stră-strănepotul celui care folosise pentru prima oară, la începutul secolului XIX, numele de România? Şi-a mai fost și un taraf care i-a făcut pe spectatori să creadă că zboară cu adevărat ciocârlia pe deasupra lor. Și-au mai fost și niște lacrimi, nu puține, în ochii de pe scenă și din sală. Pentru că era acolo însăși România, cu tot cerul și tot pământul ei, cu toate bucuriile care i-au înseninat cerul, cu toate întristările ce i-au întunecat obrazul.
Iar pe hol, în fața intrării în sală, pâine și sare, fără de care, oricât de dulce ar fi, pelinul s-ar simți singur. Așa cum s-ar fi simțit și poeziile spuse pe scenă fără autorii lor, ale căror portrete, semnate de Mihai Calotă, fratele Ioanei și fiul Floarei, au umplut pur și simplu de viață pereții.

Dulcele ca pelinul, cel din spectacolul de la Excelsior, a fost ca un fel de atingere a tălpilor lui Dumnezeu. În orice caz, eu m-am întors în seara aceea acasă convins că asta trebuie să simți când îți ajunge sufletul în cer.

Nici nu știu Floarea Calotă și copiii săi grozavi, vorbesc de toți trei, cât de dator le-am rămas. Și eu, și cartea mea ce-a dat numele ei spectacolului de acum o săptămână.

Spectacol care n-ar fi fost posibil fără implicarea Fundației „Niște țărani”. Mulțumiri maestrului Dinu Săraru! Și La mulți ani! pentru cei 87 împliniți chiar în această săptămână!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Vorbitul prin cocoși

“Tudor pădurarul era finul de botez al bunicii mele Tudora. Își pierduse o mână în război, dar se folosea de cealaltă atunci când trebuia să tragă cu pușca. Trăgea însă rareori cu ea. O întrebuința mai mult la vorbit!

Cucuriguuuu! făcea cocoșul de la pușca lui Tudor.

Cucuriguuuu! îi răspundea cocoșul din curtea bunicii.

Așa obișnuiau ei să vorbească, prin cocoși! Pădurarul, de la marginea pădurii. Bunica, de sub dudul din mijlocul curții.

Mi‑a trebuit mult timp ca să înțeleg ce spun.

Ce mai faci, nașă? întreba în locul lui Tudor cocoșul de la pușca lui.

Bine, finule, răspundea în locul Tudorei cocoșul porumbac din bătătură.

Cucurigul din sat se întâlnea cu cucurigul din pădure la jumătatea drumului, își spuneau unul altuia ce aveau de spus, după care făceau calea înapoi. Cucurigau în vremea asta o droaie de cocoși, fără să împiedice însă vorbitul clar al celor doi.

Mă împiedicau doar pe mine să deslușesc vorbele lor, dar asta numai la început, pentru ca, mai apoi, să pricep cu mare ușurință tot ce zic.

Și zicea fiecare de înmormântările din satul lui, că erau din sate diferite, vorbeau și despre câte o nuntă, dar mai rar.

De bătrânețe îi auzeam cel mai des vorbind.

Off, off, zicea bunica, care era foarte bătrână

Off, off, îi răspundea pădurarul, care era doar nițel bătrân, dar știa că mai încolo o să fie tot mai mult.

Cine nu știa, credea c‑a tras cineva cu pușca în pădure, iar despre Tudora, că vorbește pe întuneric de una singură. Eu știam însă că ei vorbesc, unul cu celălalt, prin cocoși. Și știam și despre ce vorbesc. Dar până nu mi‑am dat seama ce este aia bătrânețe, nu am vrut să spun la nimeni!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Haine de viață

“Nici astăzi n-a venit mama să mă ia. Ca să nu ne lase singuri acasă, mamaia Nicula zice să mergem cu ea la Lămâița, care îi este verișoară, așa cum este Mioara pentru mine. Hai să-ți arăt, zice Lămâița, când o vede. Ne vede și pe noi, adică pe Mioara și pe mine, dar îi zice doar mamaiei. Ce haine de moarte mi-am luat, zice. Și-o duce în odaia de la drum să-i arate. Așa cum m-a dus pe mine Petruța să mi le arate pe ale tușii Lisandra. Mă iau după ele, să văd dacă sunt la fel. Lămâița scoate dintr-un dulap o bluză albă de olandă, o flanelă de lână, o broboadă și o fustă neagră de postav. De la ea aflu ce este fiecare, atunci când i le arată mamaiei.
– Era să uit șorțul, zice. Unde l-oi fi pus?
– Uite-l acilea, fato, zice mamaia, luându-l de pe speteaza unui scaun.
– Stai să vezi și șoșonii, sare Lămâița, când să plecăm.
– Nu ți-ai cumpărat pantofi?, se miră mamaia.
– Nu, o lămurește verișoară-sa. Știu precis c-o să mor iarna. Așa c-o să am nevoie de șoșoni, nu de pantofi.
– Frumoase haine de moarte!, zice mamaie, la plecare.
– Să le porți sănătoasă, tușico!, se vâră în discuție Mioara, care nici măcar n-a mers înăuntru să le vadă.
Mamaie nu știe să râdă. D-aia nu știe nici unchiul Florea. A moștenit de la ea neștiutul acesta. Unchiul Costică, pe care-l asemuiesc cu unchiul Dudică, deși unul e din Puțintei, iar celălalt din Răzmirești, ar fi râs dacă era de față. Și aș fi râs și eu dacă râdea el. Când am ajuns acasă, m-am urcat în părul din dreptul prispei, cu gândul la dudul din curtea noastră, care mi-e frate. Dar și la mama. La ea îndeosebi. Ca s-o pot vedea când vine, mă cațăr zilnic în păr.
Pot privi din vârful lui până departe. Chiar până dincolo de pădure. Când e senin, se zărește turla bisericii din satul nostru. Dacă mama ar ști să citească, mi-ar fi ușor să înșir câteva cuvinte pe cer, care e doar la câteva palme deasupra capului meu, și i le-aș trimite, cuvintele de care zic, ei. Ar ști ele singure unde să ajungă, deoarece le-aș alege doar pe cele ce-o pot găsi pe mama oriunde și oricând.
Poate c-ar fi nevoie să adie și vântul un pic. Doar un pic, nu mai mult. Drept să spun, asta și fac, ajutându-mă, cum s-a mai întâmplat, de vârful bisericii de la noi din sat, îi trimit mamei scrisori, cu toate că ea nu este Dumnezeu, deși mie îmi vine ­deseori să cred că este.
Cât mai am de așteptat?, am întrebat-o mai devreme. După care i-am spus, îngroșând cuvintele: Puneți pe tine hainele de viață, ai înțeles, pe cele de viață, că alea de moarte nu sunt frumoase deloc, întreab-o și pe mamaia, chiar dacă ea i-a spus Lămâiței că sunt, și vino odată! Să pot, aș înhăma caii din pereți la căruță, dar nu pot! Tataie nu vrea să mă ducă. Unchiul Dude, fratele lui tataie, care stă în casa din față, zice că mă duce el. Dar zice mereu. Și nu mă duce niciodată.
Ce m-aș bucura s-o văd în seara asta pe mama venind! Fiindcă seara mi-ar plăcea să vină. Ca să mai petrec o noapte în fostul grajd al cailor, prefăcându-mă că dorm, dar în realitate să mă uit, privind pe furiș afară, cum stau ei doi de vorbă pe prispă. Adică mama și tataie. Și să vorbească și caii între ei. Și eu să nu mai știu cine cu cine vorbește. Să-mi vină întruna să-i ascult. Și să nu mă mai satur, ascultându-i. (Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Jocuri de altădată

“Eu așa mi-aduc aminte, că erau mulți copii în curtea noastră, ca să se joace cu mine, care eram singur la părinți.

Unul dintre ei era cerul. Sau nu credeți c-a fost și el într-o vreme copil?! Chiar în vremea în care eram și eu. Venea, zi de zi, deasupra casei noastre și-mi zicea: Hai să ne jucăm de-a răsăritul soarelui! Sau de-a ploaia!

Jocul acesta de la urmă cădea din nori, nou-nouț. Eu îl jucam primul, abia după aceea, dudul din fața casei, florile din grădină și iarba de pe câmpuri.

Când vedeam cerul zgribulit, ceea ce se întâmpla atunci când ne jucam de-a ninsoarea, îl chemam în casă la căldură.

Vezi ce-ai făcut?, se supăra mama, ni s-a umplut patul de zăpadă! Mă și mir acum, când am crescut amândoi mari, cum de încăpea cerul în casa noastră!

Luna, ce era și ea tot un copil pe atunci, a stat, într-o iarnă, o lună întreagă – alta decât ea, ascunsă sub perna mea.

Iarna era copilul cu care mă jucam cel mai mult. De-a oamenii mari, îndeosebi, pe care-i făceam din zăpadă, direct oameni mari, nu copii, cum ar fi trebuit, ca să-i putem întreba de-a ce le-ar fi plăcut lor să se joace.

Între copiii ce veneau în curtea noastră s-a nimerit, într-o toamnă, și un pui de cocor, pe care l-am luat cu mine la școală. Dacă nu apărea maică-sa în primăvară să-l cheme acasă, ajungea în mod sigur premiantul clasei noastre, căci ne depășea pe toți și la aritmetică, și la citire. Pe vremea aceea, erau și cerul, și păsările călătoare, și vântul, și ploaia, și curcubeul, de la noi din sat.

Deși singur la părinți, nu eram niciodată singur. Aveam mereu cu cine să mă joc! Asta pentru că am avut norocul să mă nasc atunci. Dacă mă nășteam acum, nu știu, zău, ce m-aș fi făcut!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)