Ziarul Lumina

Zborurile lui Ștefan Câlția

“Pe Ștefan Câlția nu l-am găsit niciodată stând pe loc. Ori de câte ori s-a întâmplat să-l sun, mi-a spus că se află fie într-un tren, fie într-o mașină. De ce nu și-o folosi oare puterea de a zbura, atunci când are de ajuns undeva?, căci i-am văzut cu ochii mei această putere! Ultima oară, chiar săptămâna trecută, la Galeria AnnArt din București. Era doar ea acolo, puterea despre care vorbesc, multiplicată în 14 Lucrări Recente, pictorul lipsea. Făptura sa fizică, mai precis. Altminteri, era prezent peste tot, el fiind clovnul ce ține o păsăruică în echilibru pe o linie subțire, ce nu poate fi decât linia orizontului. El și vestitorul din pădure, de data aceasta cu aripile la vedere. Și tot el și actorii cu flori sau flașnetarul ori suflătorul în trompeta argintie. Prin toate cele 14 ferestre, căci asta sunt tablourile amintite, îl vezi pe el spunând o poveste. Despre cum își dau mâna lumina cu pământul și cerul, închipuind împreună o lume ce-l poate îmbolnăvi pe privitor de frumusețe. Asta și face, de fapt, îl îmbol¬năvește! Pare să fie de vină nu doar claritatea culorilor. Și nu doar buimăceala magică a personajelor. Mai e și sunetul cornului. Precum și cel al trompetei. Mai sunt și aripile care foșnesc. Foșnesc, totodată, și penele clovnului. Mai e și înflorirea copacului cu flori. Și mai sunt și bătăile inimii fetei cu aripi, ce-i înfloresc sub formă de tristețe pe chip. Sau poate că boala vine de la îngândurarea luminii. Fiindcă despre o astfel de lumină e vorba în picturile lui Ștefan Câlția. Este ca și cum ea ar picura, chiar în timp ce privești, din ochii Maicii Domnului, îmbrăcând culorile într-o cămășuță subțire de sfințenie. Nu trebuie mers la doctor după vizitarea expoziției. Îmbolnăvirea de frumusețe constă în faptul că, atunci când ieși din galerie în stradă, te uiți o vreme la lumea din jur nu cu lumina ochilor tăi, ci cu lumina tablourilor de care tocmai te-ai despărțit. Dacă ai putea să păstrezi mereu această lumină în ochi, ai vedea mereu lumea în care trăiești mai frumoasă decât ¬este!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pomul de verighete

“Mă uitam pe furiș la cerceii pe care-i purta mama, întrebându-mă cum îi zicea pomului în care crescuseră.

În privința celor purtați de fete, știam că pomul se numește cireș. 

Aveau și băieții voie să poarte cerceii făcuți de pomul acesta. Ceea ce se și întâmpla. Aproape că nu era copil pe care să nu-l vezi umblând cu cercei de cireșe la urechi. Făceau doar o dată pe an asta. Cu toate că lor le-ar fi plăcut să umble tot timpul așa, nu se putea. Din cauza cireșelor care se coceau numai vara.

Cerceii cruzi nu erau buni de purtat!

Cerceii ceilalți, pe care-i purtau femeile, se coceau în toate zilele anului, fără să aflăm unde.

Era mai mare rușinea să vezi un băiat cu astfel de cercei la urechi! D-aia nici nu prea vedeai.

Fetele, chiar dacă nu văzuseră nici ele pomul în care creșteau, îi purtau fără să se rușineze. Asta pentru că se știa c-or să ajungă și ele femei măritate într-o zi, fapt ce se petrecea atunci când își puneau verighetă pe deget. Li se întâmpla și bărbaților, deși ei erau proveniți din băieți!

Exista oare și un pom ce producea verighete?

În mod normal, ar fi trebuit să fie!

Dar copiii aveau să descopere peste foarte mulți ani lucrul acesta.

Mama avea pe deget o verighetă ieftină. Câteodată, când și-o dădea jos, mă uitam prin golul ei la soare. Tot ce știu e că verigheta mamei se făcea în clipele acelea de aur. Și că mie mi se înroșeau ochii. Ca atunci când mă suiam, la începutul verii, în cireș. Sau ca atunci când îmi venea, indiferent de anotimp, să plâng.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Salteaua de paie

“E umplută cu paie, iar paiele cu amintirea vieții lor de demult, când fuseseră spice verzi de grâu pe câmp.

Au trecut mulți ani de atunci, dar încă mai păstrează în memorie chiotul unei fete care se pierdea zilnic printre ele. Și pașii unui băiat ce o căuta mereu.

Era bunica mea fata aceea. Iar băiatul, bunicul meu.

Doamne, ce drag mi‑era să dorm în patul din odaia lor! Deoarece acolo se născuse mama! Și acolo îi spusese bunicul bunicii, la câțiva ani după aceea, că el o să plece la război. Și acolo stătuse ea cu urechea lipită de saltea, ca să‑i audă glasul venind prin noapte spre câmpul verde de‑acasă.

Și chiar pe acolo i se întorsese glasul. Și se întorsese, la scurtă vreme, și el. Dar numai după ce ea îi sorbise cu un pai smuls din saltea chipul din negura depărtării. După care s‑a întâmplat să doarmă din nou împreună pe saltea. Și s‑a mai întâmplat, în afară de mama, și nașterea altor copii.

Și‑a venit, într‑o zi, un fel de seceriș! Fata aceea din trecut alerga speriată prin grâu, tot sperând să‑l găsească pe băiat. Însă grâul se mutase în salteaua de dedesubt.

Intram pe furiș în camera bunicilor, rugându‑mă de soarele veșted din saltea să amâne venirea celuilalt seceriș. Dar soarele viu din fereastră părea să se împotrivească.

Așa că iată‑mă, acum, doar pe mine lungit în patul din odaia bunicilor: grâu galben trăgând cu urechea la paiele de grâu din saltea!

E locul unde aș vrea să mor. Aproape că‑mi vine să mor de drag când mă gândesc!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pe Calea Lactee

“E mai frumos să mergi după lapte la cioban decât într-o țară străină!

Atunci când te duci într-o astfel de țară, precis nu poți pleca de acasă desculț. Și precis drumul n-o ia peste câmp, așa cum o ia cel pe care merg eu alături de mama. Și precis nu se ține după tine un roi de licurici, așa cum se ține după noi. Asta pentru că, atunci când am ajuns în dreptul bisericii, l-am rugat în gând pe Dumnezeu să aibă grijă de inima mamei, iar El mi-a răspuns cu licuricii că da.

Iar stelele precis n-ar avea nici un interes să coboare atât de aproape de pământ, ca să poți vedea ca-n palmă pe unde umbli, așa cum vedem noi doi. Precis are și tataie Ion un amestec aici. El și celelalte stele ce și-au trăit viața de oameni vii pe acest câmp. Este, mă gândesc, cea mai mare bucurie a lor. Când văd pe cineva de la noi din sat pornind pe întuneric la drum, se grăbesc să le dea o mână de ajutor. Și-o fac presărându-le lumină în cale!

Biserica se făcea tot mai mică în urmă. O vedeam cum stă lipită de sat în depărtare. Așa mă vedea și tataie Ion pe mine de sus, lipit de mama. Urâtul mamei nu se mai vedea deloc. Îi trecuse. Altădată m-aș fi speriat să știu că suntem singurii oameni care se găsesc pe drum. Dar acum îmi plăcea. În afară de mama și de mine, nu mai era nimeni, nu doar pe drum, ci nicăieri pe câmp. Poate că nicăieri pe lume. Așa mi se părea, cu toate că știam că trebuie să mai fie cineva.

Îmi doream să nu se termine prea curând nici drumul, nici câmpul, nici noaptea.

Tocmai trecea Carul Mare pe deasupra noastră. Carul Mic, care era față de el cam la fel cum eram eu față de tata, avea să ajungă și el Car Mare într-o zi. Asta îmi închipuiam că trebuie să se întâmple.

Și-mi mai închipuiam ce grozav ar fi fost ca eu să mă transform dintr-odată în lucru din ființă, și să rămân pentru totdeauna acolo, printre porumburi, și să rămână și mama cu mine, ca să aibă cine să mă țină de mână, iar eu să am cui să-i aud inima bătând, fiindcă aș fi vrut ca inima ei să bată mai departe. Să fim și noi așa cum erau măgurile și fântânile. Iar stelele să ne îmbrace mereu în razele lor. Și satul să rămână mereu în locul unde se găsea acum, cu biserica lipită de el și cu roțile Carului Mare lipite de biserică.
(Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Eroul

“Era singurul din toată școala care nu avusese despre cine să scrie. Nu-i murise nici un bunic în război. Luptaseră pe front, ca și bunicii părinților săi, dar nu ajunsese nici unul dintre ei erou. Din cauza nenorocului de a se întoarce teferi acasă. Nenoroc pe care-l moștenise el acum, când nu putea să participe la concursul anual de înălțări, care consta în scrierea unei compuneri despre bărbații din familie ce-și dăduseră viața pentru țară. D-asta se și numeau eroi. Intrase în tradiția școlii ca de sărbătoarea lor, ce cădea în ziua de Înălțare, să se desfășoare concursul cu pricina. I se mai zicea și concursul de înălțări. Câți eroi aveai în familie, de atâtea ori de înălțai povestind despre ei.

Însă el, care era cel mai talentat elev din școală, nu putea să se înalțe niciodată. Și asta pentru că nu avea pur și simplu despre cine să scrie. Avusese destui înaintași care luptaseră în războaie, dar lipseau cu toții din pomelnicul celor căzuți la datorie. Iar această situație nu putea fi îndreptată nicicum.

Ionuț porni necăjit spre muntele de la marginea orașului. În lipsa posibilității de a participa la concurs, era singura cale de a se înălța într-o astfel de zi. O înălțare fizică, nu una sufletească, așa cum și-ar fi dorit el.

Muntele nu era tocmai munte, ci o grămadă înaltă de pământ. Dar altă formă de relief mai înaltă decât asta nu exista în zona lor de câmpie. Când ajunse pe la jumătatea lui, se împiedică de muchia unui obiect ciudat. Semăna cu un creion de alamă. Îl trase cu mare greutate din locul în care era înfipt. Nu văzuse niciodată un creion atât de mare. Nu-i încăpea în penar. Nici măcar în ghiozdan. I-ar fi plăcut să-i poată ascuți vârful, căci se cam tocise în pământ. Dar de unde o ascuțitoare atât de mare?

Abia reuși să-l ridice de jos. Îi curăță coada de rugină și văzu ceva scris acolo.

Reuși în cele din urmă să citească: 1915.

Chiar de atunci să fi fost creionul acela uriaș?! Asta însemna că împlinise vârsta de o sută de ani.

Era musai să se înapoieze cât mai repede cu putință la școală și să-l arate domnului director.

Așa că renunță la gândul de a-și continua urcușul, și porni cu creionul în brațe înapoi, spre oraș. Vru chiar s-o ia la fugă, dar gând ajunse la poalele grămezii de pământ se împiedică de o piatră și căzu.

Se auzi în tot orașul explozia. La înmormântarea băiatului, care avu loc două zile mai târziu, participă toată școala.

Cu toate că ar fi trebuit să se mire, nu se miră nimeni, când văzură scris pe cruce, sub numele lui Ionuț: Născut în anul 2005. Mort în Primul Război Mondial!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Domnul Titi

“Ar fi fost un bărbat înalt, dacă o boală din copilărie nu l-ar fi frânt de mijloc, făcându-l să meargă în baston. Cu toate acestea, a stat întotdeauna drept în fața vieții. Trecea zilnic de la școală spre casă, ca un semn de întrebare, poate chiar semnul întrebării pe care ne-o punea a doua zi la clasă, și noi ne temeam că n-o să știm să răspundem. Dar ne descurcam până la urmă.

Aproape toți copiii care s-au născut în satul meu, în a doua jumătate a veacului trecut, i-au fost elevi. Mie mi-a fost și diriginte. Venea uneori la noi în casă și zăbovea până noaptea târziu la un pahar de vin cu tata, dar a doua zi nu avea nici cea mai mică ezitare să mă ardă la catalog, dacă se întâmpla să greșesc la tablă. N-am ajuns matematician, dovadă că se întâmpla destul de des, însă am învățat ca pe apă tabla înmulțirii, ce mi-a fost de mare folos în viață, nu atât în privința banilor, cât a sentimentelor, pe care le sporesc tot timpul cu o bucurie nemărginită. Și-am mai învățat de la domnul Titi cum să adun un om bun cu alt om bun, iar atunci când cred că n-am ajuns la rezultatul dorit, s-o iau de la capăt și-o să fie bine dacă adun ce trebuie, nu cum trebuie. Iar ce trebuie înseamnă om bun cu om bun cu om bun. De fiecare dată când am făcut așa, am fost mulțumit de rezultat.

Apoi s-au împuținat elevii din satul meu tot mai mult. Viața școlii s-a împuținat și ea. Acum vreo câțiva ani, școala, care scăpase nevătămată din trei mari războaie, cele două mondiale și războiul cu turcii, din 1877, a murit. Sufletul ei a rămas, însă, viu. Îl vedeam trecând, ca și altădată, prin sat, drept în fața curgerii timpului și a vieții, chiar dacă era aplecat de mijloc și umbla sprijinit în baston. Căci sufletul școlii era domnul Titi. Poate că și al satului, dacă mă gândesc bine. Fiindcă nimeni nu-i știa mai bine ca el oamenii și întâmplările.

Zilele trecute, școlii mele de acasă i-a murit și sufletul. M-am dus, deși aș fi vrut să n-am niciodată o astfel de ocazie, să-i așez un buchet de flori la picioare și să-i aprind o lumânare la creștet.
În cele câteva minute în care mi-am luat rămas bun de la domnul Titi, am simțit cum fug din viața mea, ducându-se tot mai departe, în urmă, toți cei opt ani petrecuți pe băncile școlii din satul în care m-am născut.

Pot spune că, acum, nu mai am aproape pe nimeni și nimic acolo. Nu e de mirare că, atunci când am ajuns în șosea, m-am pomenit plângând. Nu cu lacrimi, ci cu toată zăpada mare din jur, prin care am pornit la pas, îngropându-mă, cu amintiri cu tot, în uitare!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Anotimpuri

“Zicea de primăvară. Că nu vine niciodată singură. Unchiul Dudică nu mă mințea atunci când zicea asta, căci se întâmpla și la noi la fel.

Doar că primăvara era adusă, cu toate că nu era copil, de berze. În vreme ce la Răzmirești, zicea fratele tatei, o aducea chiar el cu barca. De pe celălalt mal al gârlei, unde era paznic. Fiindcă asta era unchiul meu din Răz­mirești, paznic de gârlă.

O dată, povestea el, am uitat să-mi aduc aminte! Înfloriseră pomii când mi-a revenit ținerea de minte și am pornit iute cu barca după ei. A trebuit să fac nu știu câte drumuri ca să pot căra în sat toți pomii și toate florile. Rămăseseră și câmpurile, și grădinile neînflorite. Să fi știut oamenii din sat că din cauza mea, m-ar fi aruncat cu tot cu casă în gârlă.

Unchiul avea casa chiar pe mal, dar n-ar fi îndrăznit nimeni să-l azvârle în apă, căci se temeau cu toții de pușca ce-o purta pe umăr.

 Nu mă lăsa să apăs pe trăgaci. Și nici să adorm pe patul ei. Când vedea că începe să-mi fie somn, mă ducea repede în­tr-unul din paturile de acasă.

Îl rugasem într-o vacanță să mă ia cu el la Răzmirești, ca să văd cu ochii mei cum e atunci când vine ploaia. Fiindcă unchiul meu zisese și de ea că nu vine singură. Cum nu venea nici toamna, despre care zicea c-o aduce o femeie de la Trestenicu în sac și-i dă drumul în marginea satului.

Iarna zicea că vine un scamator și-o scoate din valiză. Mi-ar fi plăcut să văd și eu, deoarece în satul nostru iarna venea singură, exact așa cum vezi venind un om pe drum, mai întâi apărând din depărtare, apoi apropiindu-se tot mai mult, după care ajungând în dreptul tău, asta fiind atunci când începea să ningă și ție nu-ți mai păsa de nimic altceva pe lume, iar seara, când trebuia să intri în casă, te gândeai cum s-o iei și pe ea înă­untru, ninsoarea vreau să spun, ca să-și petreacă noaptea lângă sobă. Cum s-o lași pe o vreme atât de câinoasă afară? Așa îi spunea tușa Stanca gerului. De ce îi spunea așa, nu știu, că nu aveau nici o vină câinii!

Despre vară, unchiul Dudică zicea c-o aduce un șofer de la Giurgiu cu camionul. Era nevoie să se adune câțiva zdrahoni s-o descarce cu lopata. O dădeau jos ca pe zăpadă, cum ar veni. Doar că în loc de zăpadă camionul era vârfuit cu lanuri coapte de grâu și zăpușeală. Aproape că începea toamna până o descărcau pe toată.

Ploaia zicea că era adusă de un grădinar bulgar într-o găleată. Ca să nu fie oprit la graniță, bulgarul venea în spinarea unui erete. De fiecare dată când apărea grădinarul, tuna, dar nu erau tunete, ci bubuiturile tunului cu care trăgeau grănicerii după el.

– Cu tunul? De ce nu trăgeau cu pușca? ziceam eu.

– Ca să se mire proștii! se grăbea unchiul să-mi răspundă.

S-a întâmplat, cât am stat la Răzmirești, să plouă într-o zi, dar n-am izbutit să-l văd deloc pe grădinarul bulgar răsturnând apa din găleată. Poate din cauza faptului că erau foarte mulți nori pe cer. Dar am auzit tunul grănicerilor de câteva ori, forțân­du-mă, pe cât mi-a stat în putere, să nu mă mir.

În orice caz, la noi în sat era mai bine decât la Răzmirești. Nu trebuia să mă uit după niciun camion ca să știu când vine vara. Știam după căruțele ce mergeau la bâlci c-a venit.
Doar când începea secerișul mai erau atât de multe căruțe pe drum. Numai că atunci femeile nu-și dădeau înainte de a pleca de acasă cu parfum. Și nici nu se premeneau ca acum. Numai când aveau de mers la vreo nuntă sau când mureau le mai vedeai atât de frumos gătite!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Grâul și isprăvile lui

“De câte isprăvi poate fi în stare bobul de grâu! Moare, ca să fie mai mulți, spre deosebire de om, care moare ca să fie singur. Răsare un câmp de frați din pământ, și aproape că ți se face frică, știindu-i orfani de părinți și cu atât de multă pustietate în jur! Poate că mama lor e pe undeva pe aproape, o să vină, dintr-o clipă în alta, să-i ia pe rând sau pe toți deodată în brațe, dându-le cu mâna ei să mănânce și susurându-le un cântec de leagăn înainte de culcare.

Vine însă iarna, care îi prinde la vârsta când sunt doar niște copii. Exact cum mă prinde de fiecare dată și pe mine. Numai că eu, spre deosebire de ei, am și mamă, și tată, chiar dacă doar în amintire de câțiva ani, însă, atunci când începe să ningă, este ca și cum am fi din nou împreună. De ce să nu fim, de vreme ce pot să fiu iarăși și iarăși copil, cu toate că sunt un om aproape bătrân?!

Iarna e ca un fel de mamă pentru grâu, chiar dacă nu-i scoate seara ghimpii din picioare, cum mi-i scotea mama mie, are însă grijă, întocmai cum avea mama de mine, să-l acopere cu plapuma când vede că i se închid ochii de somn. Și lui, grâului adică, îi este cam toată iarna somn. D-asta și ninge pe timpul iernii mereu, ca el să nu doarmă cumva dezvelit.

Stă cu capul vârât sub plapumă, spre deosebire de mine, care țin capul afară, ca să pot vedea pe fereastră dacă mai ninge, iar atunci când ninsoarea se oprește, să pot fugi până la marginea satului, de unde începe câmpul, ca să mă uit la plapuma de zăpadă sub care știu că se găsește somnul lui și tot acolo i se găsesc, cât vezi cu ochii, și visele, poate că unul dintre aceste vise e despre mine, deoarece și eu îl visez deseori pe el.

Se face în visul meu că grâul e, ca și mine, copilul părinților mei. Prin urmare, doar mi se pare că sunt singur la părinți. Numai dacă n-ar mai fi câmpul verde primăvara, aș fi. Dar n-a existat nici o primăvară până acum în care să mă podidească tristețea de-a fi singurul copil al părinților mei. D-aia și-mi este atât de drag să fiu, în ciuda apropierii de bătrânețe, copil!

Nici el, grâul, nu rămâne cu vârsta pe loc. Tocmai ce i-au dat mustățile. A ajuns, cum s-ar zice, ditamai flăcăul. Exact ca mine mai demult.

Și-o să vină vara curând. Și fratele meu o să le dea părinților mei, care sunt și părinții lui, ocazia să fie, acolo, în somnul lor nesfârșit și adânc, foarte mândri de el. Din cauza celei mai grozave și mai mari isprăvi din câte există pe lume, una după care se ia uneori sufletul oamenilor, încercând să-i semene, atunci când e caldă, o ispravă ce se cheamă simplu, dar simplu de tot, pâine!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

După ploaie

“Sunt nopți în care cerul vine atât de aproape de pământ, încât, lipindu-mi urechea de el, o pot auzi pe mama vorbind. Mă întreabă tot timpul câte ceva, ceea ce mă face să cred că oamenii ajunși pe lumea cealaltă sunt aproape la fel ca-n timpul vieții. Mai puțin faptul că nu-i mai poți atinge cu mâna.

Mama nu se interesează doar de mine. Vrea să știe despre iarbă, despre păsări, despre copaci, despre ploaie.

Mereu după ce ploua o vedeam pe mama râzând. Curcubeul e dovada că și-a păstrat acest obicei și-n cer.

Râd și ceilalți odată cu ea. Mai cu seamă unchiul Florea. Și tușa Aritina. Și Vica. Ei, care nu prea râdeau pe lumea aceasta, acum nu se mai opresc din râs. Râd întruna. Râd în neștire.

Îndeosebi după ce plouă. Și îndeosebi primăvara, când se întorc berzele. Și îndeosebi toamna, când se coc strugurii. Și îndeosebi iarna, când îi latră câinii pe colindători. Și îndeosebi noaptea, când eu îmi apropii urechea de cer ca s-o aud pe mama vorbind.

Despre ea nu vrea să povestească niciodată.

Oare cu ce s-o fi ocupând mama pe acolo pe sus?

Poate că Ion Milea nu greșise spunând că stelele sunt clondire pline cu tării. Tăriile cerului, despre care auzisem adesea vorbindu-se.

Asta îmi închipui eu că face ea acum: șterge clondirele de praf, le mută de pe o policioară pe alta, iar câteodată, rar de tot, gustă să vadă ce e înăuntru.

Cade noaptea pe pământ o lumină galbenă, de țuică de prune! Și verzuie, de lichior de mentă! Și fumurie, de tescovină!

Când nu plouă, câmpurile se fac criță de la lumina amestecată a stelelor. Zile în șir vezi iarba și cumpenele fântânilor mahmure. După care e musai să plouă. Ca mama să râdă din nou. Și mie să-mi fie drag auzind-o cum râde împreună cu ceilalți.

Ce bine îmi stă mie cu mama în cer!

Ce bine îi stă mamei cu mine pe pământ!

Ce bine îi stă cerului cu noi doi purtându-ne de grijă!

(Din volumul Jocuri de nenoroc, Ed. RAO, 2015)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Ioana

“Trecea în fiecare zi câte un nume pe drum, pentru că se năștea în fiecare zi câte un copil. Părinții copilului chemau numele în curte și-i spuneau: rămâi aici cu copilul nostru, și așa vă simțiți amândoi foarte singuri.

Adevărul este că numele se simțea mai singur decât copilul, care nu era chiar singur de tot, întrucât se afla împreună cu părinții.

Când a venit mama mea pe lume, tocmai umbla prin sat numele de Ioana. N-a stat prea mult pe gânduri, când l-au chemat bunicii mei înăuntru. Intrase și-n alte curți până la ei, fiind, dacă era să faci o socoteală, cel mai umblăreț nume din partea locului. Schimba câteva perechi de bocanci pe lună, dintre cei ce li se potriveau lor, nu bocanci de-ai noștri, de oameni!

Însă nu de atunci a început s-o cheme pe mama Ioana, ci din ziua în care s-a întors în brațele maică-sii de la biserică, în vreme ce numele cu care fusese vârâtă în cristelniță venea în urma ei pe jos, deoarece trebuia să se oprească la fiecare dintre oamenii care ieșiseră la porți și să-i spună al cui este. Existau multe Ioane în sat, dar mama era cea mai nouă dintre toate. Și-a rămas așa până la capătul vieții.

Mama n-a fost o Ioană veche niciodată! Pentru că-i mirosea părul a Iasomie, respirația a Ortensie, mâinile a Anemone, pașii a Nalbă, iar vorbele a Azalee. Din toate aceste mirosuri era făcut numele ei. După care s-au mutat la cer. Mirosurile, adică. Și s-a mutat și mama odată cu ele. Nu putea să le lase singure. Nici pe mine nu m-a lăsat. Singur, vreau să spun.

Când mi se face dor de mama, și mi se face în fiecare zi, îmi ridic privirea spre cer și începe să ningă cu numele ei pe pământ. Ninge întruna, viscolit!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)