Ziarul Lumina

Ioana

“Trecea în fiecare zi câte un nume pe drum, pentru că se năștea în fiecare zi câte un copil. Părinții copilului chemau numele în curte și-i spuneau: rămâi aici cu copilul nostru, și așa vă simțiți amândoi foarte singuri.

Adevărul este că numele se simțea mai singur decât copilul, care nu era chiar singur de tot, întrucât se afla împreună cu părinții.

Când a venit mama mea pe lume, tocmai umbla prin sat numele de Ioana. N-a stat prea mult pe gânduri, când l-au chemat bunicii mei înăuntru. Intrase și-n alte curți până la ei, fiind, dacă era să faci o socoteală, cel mai umblăreț nume din partea locului. Schimba câteva perechi de bocanci pe lună, dintre cei ce li se potriveau lor, nu bocanci de-ai noștri, de oameni!

Însă nu de atunci a început s-o cheme pe mama Ioana, ci din ziua în care s-a întors în brațele maică-sii de la biserică, în vreme ce numele cu care fusese vârâtă în cristelniță venea în urma ei pe jos, deoarece trebuia să se oprească la fiecare dintre oamenii care ieșiseră la porți și să-i spună al cui este. Existau multe Ioane în sat, dar mama era cea mai nouă dintre toate. Și-a rămas așa până la capătul vieții.

Mama n-a fost o Ioană veche niciodată! Pentru că-i mirosea părul a Iasomie, respirația a Ortensie, mâinile a Anemone, pașii a Nalbă, iar vorbele a Azalee. Din toate aceste mirosuri era făcut numele ei. După care s-au mutat la cer. Mirosurile, adică. Și s-a mutat și mama odată cu ele. Nu putea să le lase singure. Nici pe mine nu m-a lăsat. Singur, vreau să spun.

Când mi se face dor de mama, și mi se face în fiecare zi, îmi ridic privirea spre cer și începe să ningă cu numele ei pe pământ. Ninge întruna, viscolit!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)