Ziarul Lumina

Cea mai frumoasă zi de pe pământ

“Zile în șir a umblat Pelencea cel tânăr prin pădure și pe câmp ca să culeagă viorele, tămâioare, calomfir, cocărăi și alte flori de care avea nevoie. Nu le-a găsit pe toate cele din cântec, dar le-a înlocuit cu altele.

Loitrele le-a făcut din frunze de lipan. Draghinele din fire de alior. Iar șușleții din pelin. A ieșit o căruță amară! Mai degrabă din cauza vremurilor decât a florilor folosite.

„Mi-am pierdut mințile!”, și-a spus el singur. Mai nimerit ar fi să pictez flori pe căruțe decât să înjghebez căruțe din flori. Asta e cu putință numai în cântece. 

Și s-a apucat de pictat.

Celor din sat le-a plăcut ideea. A fost de ajuns să vadă prima căruță îmbrăcată în flori, ca să-și dorească să înflorească și căruțele lor! Și nu se întâmpla asta doar primăvara. Căruțele înfloreau și-n restul anului. Era ca și cum viața le era făcută doar din zile-primăvară, deși nu se întâmpla deloc așa. În ciuda florilor de pe loitre, căruțele aveau și zile-toamnă, și zile-iarnă destule.

Îndeosebi atunci când vedeai lungit în ele câte un bătrân pe care fiul îl ducea la oraș la doctor. Dar cele mai urâte zile erau atunci când vedeai lungit în căruță un om tânăr sau chiar un copil cu mâinile împreunate pe piept. Simțeai cum ți se strepezește sufletul, așa cum simțea atelierul de tâmplărie acum, când se gândea la toate acestea.

Cum să-i ducă grădinile pe oameni la groapă? Fiindcă asta păreau să fie căruțele pictate de Pelencea, grădini mereu înflorite, ce se mișcau de colo până colo prin lume. O dată pe an, într-o zi-vară, care era ziua de Rusalii, florile de pe căruțe căpătau miros. Cu o condiție însă, căruța să fie plină de copii, pe care să-i ducă, de îndată ce se lumina de ziuă, la bâlciul din Alexandria, care pica în aceeași zi cu Rusaliile.

Cu cât se îndepărta căruța de satul de pe măgură, apropiindu-se de oraș, cu atât devenea mai pătrunzător parfumul florilor de pe obloanele ei. Nu exista drum pe care să nu se simtă prezența miresmelor, căci veneau căruțe de pretutindeni și, grele de bucuria copiilor de a se întâlni din nou cu călușeii în care nu se mai dăduseră de anul trecut, se scuturau, ca să poate face față încărcăturii, de mirosul florilor, împânzind drumurile cu el.

Era cea mai frumoasă zi-primăvară de pe pământ! Din toate felurile de viață în care existau astfel de zile. Și din cea a oamenilor. Și din cea a căruțelor. Și din cea a grădinilor. Și din cea a mormintelor, căci nu rămâneau nici ele indiferente la viața vie din jur. Sigur nu, dacă e să vorbim despre cele din cimitirul de la poalele măgurii. (Fragment din romanul Goarna lui Tuturuz, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Piciorul cu sertare

„Al treilea si ultimul Pelencea luptase si el pe front. In celalalt mare razboi, mai dincoace, care il depasise, si ca numar de ani, si ca numar de morti, pe primul.

Se intorsese acasa fara un picior. Dar si-a facut el repede unul de lemn, astfel ca oamenii n-au apucat sa-i spuna schiopul, desi cam schiopata cu piciorul cel nou. Era din lemn moale de salcie. De la asta i de tragea schiopatatul. Un pic si de la faptul ca tamplarul nu era invatat sa umble cu un picior strain tot atat de bine ca atunci cand ambele picioare erau ale lui. Era numai dreptul acum, stangul il luase de la o salcie de pe garla cu imprumut.

Salcia nu se grabise sa i-l ceara inapoi, doar ca, dupa vreaun an, Pelencea s-a pomenit cu piciorul de lemn infrunzit. Se vedea treaba ca lemnului de salcie nu-i placea sa fie picior de om, ci tot salcie.

A trebuit sa-l schimbe tocmai cand se invatase cu el. L-a inlocuit cu un picior din lemn de nuc. Se simtea bine cu el. Atat de bine incat s-a gandit sa-i faca si niste sertare. Cei din sat au aflat destul de tarziu despre asta.

Mai existasera oameni cu picioare de lemn acolo pe magura, dar nu auzisera ca vreunul dintre ele sa aiba sertare! N-ar fi auzit nici despre piciorul lui Pelencea, daca arsita nu l-ar fi scos pe tamplar intr-o seara de vara din atelierul sau, manandu-l spre apa racoroasa a iazului, unde se mai zareau cateodata plutind pe valuri intrumentele lautarilor de odinioara.

Pelencea a cercetat mai intai locul, ca sa se asigure ca nu se mai gaseste nimeni prin preajma si, vazand ca e singur, si-a desfacut piciorul de lemn din curele, temendu-se sa intre cu el in apa. Daca-i casuna si acestuia, asemenea celuilalt, sa inmugureasca? Dupa care sa-i creasca ramuri si crengi, cum se intamplase cu piciorul din lemn de salcie? Trebuia, ca sa fie sigur ca n-avea s-o pateasca din nou, sa-l fereasca de umezeala.

Asa ca s-a azvarlit doar cu piciorul cel bun in valuri si, uitand ca e schiop si aproape batran, a pornit inot spre mijlocul iazului, iar de aici, mai departe, spre celalalt mal, in vreme ce pe malul unde isi lasase piciorul tocmai se ivisera niste copii.

Cum nu mai vazusera niciodata un picior de om, fie el si de lemn, stand de unul singur in iarba, copiii s-au speriat la inceput.

Descoperindu-i insa sertarele, au devenit curiosi, incercand sa le deschida, ca sa vada ce se afla inauntru. Dar sertarele erau incuiate cu cheia.

Copiii le-au povestit mai apoi celor mari ce vazusera.

Oare ce tinea hotul de tamplar in ele?” (fragment din romanul Goarna lui Tuturuz)

Ziarul Lumina

O nunta de demult

„Si-a inhamat Ambrozie un armasar alb la sanie. Si era o zi generoasa de iarna. Si-a urcat Petruta alaturi de el in sanie. Si-n timp ce urca, el i-a asezat pe umeri un voal alb de dantela. Si totul era alb in jur. Campul, satul din departare, cimitirul, crucile din cimitir. Si batea clopotul din sat, vestind inceputul slujbei de duminica. Poate si inceputul nuntii lor, ce incapea toata in sania aceea de doua locuri. Caci Ambrozie tinea intr-o mana haturile calului, iar in cealalta o lumanare alba aprinsa.

Calul a pornit la trap peste camp. Si Petruta era imbracata in mireasa. Si strangea la piept un buchet de flori albe, care nu erau altceva decat respiratia ei inghetata.

Si-au ajuns cu sania pe gheata groasa a iazului. De partea cealalta a ghetii se zarea Drumul Muscalilor. Ajungeau cat ai bate din palme acolo, dupa care…

Dupa care nu s-a mai vazut calul. Nu sa mai vazut apoi nici sania. Nimerisera intr-o copca sapata chiar in dimineata aceea in gheata!

S-au dus cu lautari cu tot la fund. Nici gand insa ca armasarul sa se opreasca din mers. Si nici vorba ca miresei sa-i fie frica. Mirelui, nici atat! Tinea mai departe haturile calului in mana stanga, iar in dreapta lumanarea ce ramasese aprinsa.

Pana dimineata urmatoare a tot umblat sania cu ei pe sub apa, pana s-a topit de la flacara lumanarii toata gheata.

In ciuda gerului cumplit de afara, oamenii au gasit apa izvorului dezghetata. Si-au gasit si sania plutind pe apa.

Calul se desprinsese din hamuri si dormea in rogozul din apropierea malului.

Au incercat sa-l ridice in picioare, dar cand au pus mana pe el s-a faramat ca un bulgare de creta.

Sania nici macar nu s-a clintit din loc, cand au vrut s-o traga la mal. Pelencea se jura c-o facuse din lemn, dar cei din sat nu pareau dispusi sa-l creada.

Cel mai mult i-au inspaimantat insa lautarii. Pluteau pe apa, ca si cum fusesera pictati de Pelencea acolo. Uimitor era faptul ca din instrumentele lor urcau in vazduh, risipindu-se pana departe, spre sat, cantece vesele de nunta. Asa a sunat, oricat de greu pare de crezut, prohodul atelierului de pictat sanii.” (Fragmant din romanul Goarna lui Tuturuz, in curs de aparitie la Editura Rao)