Ziarul Lumina

Domnul Titi

“Ar fi fost un bărbat înalt, dacă o boală din copilărie nu l-ar fi frânt de mijloc, făcându-l să meargă în baston. Cu toate acestea, a stat întotdeauna drept în fața vieții. Trecea zilnic de la școală spre casă, ca un semn de întrebare, poate chiar semnul întrebării pe care ne-o punea a doua zi la clasă, și noi ne temeam că n-o să știm să răspundem. Dar ne descurcam până la urmă.

Aproape toți copiii care s-au născut în satul meu, în a doua jumătate a veacului trecut, i-au fost elevi. Mie mi-a fost și diriginte. Venea uneori la noi în casă și zăbovea până noaptea târziu la un pahar de vin cu tata, dar a doua zi nu avea nici cea mai mică ezitare să mă ardă la catalog, dacă se întâmpla să greșesc la tablă. N-am ajuns matematician, dovadă că se întâmpla destul de des, însă am învățat ca pe apă tabla înmulțirii, ce mi-a fost de mare folos în viață, nu atât în privința banilor, cât a sentimentelor, pe care le sporesc tot timpul cu o bucurie nemărginită. Și-am mai învățat de la domnul Titi cum să adun un om bun cu alt om bun, iar atunci când cred că n-am ajuns la rezultatul dorit, s-o iau de la capăt și-o să fie bine dacă adun ce trebuie, nu cum trebuie. Iar ce trebuie înseamnă om bun cu om bun cu om bun. De fiecare dată când am făcut așa, am fost mulțumit de rezultat.

Apoi s-au împuținat elevii din satul meu tot mai mult. Viața școlii s-a împuținat și ea. Acum vreo câțiva ani, școala, care scăpase nevătămată din trei mari războaie, cele două mondiale și războiul cu turcii, din 1877, a murit. Sufletul ei a rămas, însă, viu. Îl vedeam trecând, ca și altădată, prin sat, drept în fața curgerii timpului și a vieții, chiar dacă era aplecat de mijloc și umbla sprijinit în baston. Căci sufletul școlii era domnul Titi. Poate că și al satului, dacă mă gândesc bine. Fiindcă nimeni nu-i știa mai bine ca el oamenii și întâmplările.

Zilele trecute, școlii mele de acasă i-a murit și sufletul. M-am dus, deși aș fi vrut să n-am niciodată o astfel de ocazie, să-i așez un buchet de flori la picioare și să-i aprind o lumânare la creștet.
În cele câteva minute în care mi-am luat rămas bun de la domnul Titi, am simțit cum fug din viața mea, ducându-se tot mai departe, în urmă, toți cei opt ani petrecuți pe băncile școlii din satul în care m-am născut.

Pot spune că, acum, nu mai am aproape pe nimeni și nimic acolo. Nu e de mirare că, atunci când am ajuns în șosea, m-am pomenit plângând. Nu cu lacrimi, ci cu toată zăpada mare din jur, prin care am pornit la pas, îngropându-mă, cu amintiri cu tot, în uitare!” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)