In 1937, Shanghai-ul este Parisul Asiei: orasul milionarilor si al cersetorilor, al gangsterilor si al cartoforilor, al artistilor si al revolutionarilor. Osciland intre universul familiei traditionale si lumea moderna a cafenelelor sau a cluburilor de noapte, frumoasele Pearl si May sunt modele pentru artisti – si duc o viata lipsita de griji. Insa cand bombele japoneze incep sa cada peste orasul lor iubit, lumea se face tandari. Dupa un periplu care le poarta prin satele cotropite de soldati din sudul Chinei, pana la Hong Kong si apoi in America, la „Muntele de Aur”, cele doua surori trebuie sa invete sa traiasca din nou. Prinse intr-un paienjenis de prejudecati, secrete, minciuni si tradari, intre tentatiile Lumii Noi si traditiile Cartierului Chinezesc, May si Pearl isi gasesc forta interioara dupa ce se descopera una pe cealalta.
„Povestea captivanta si personajele exotice ii vor cuceri imediat pe cititori, care vor parcurge douazeci de ani de iubiri, pierderi si bucurii alaturi de ele. O saga de familie moderna si o lectie de istorie.” San Francisco Examiner
„Un roman extraordinar, despre sacrificii teribile si alegeri imposibile… Tragic si plin de speranta, in acelasi timp.” Publishers Weekly
,,O lectura spumoasa!” Marie Claire
„Bantuite permanent de un sentiment de inadecvare ce depaseste granitele geografice, intr-un context in care ideea de acasa se volatilizeaza de la un an la altul, fetele din Shanghai gasesc o cale, pe cat de fragila, pe atat de potrivita de a-si afla linistea: e vorba de o cale fundamentata pe un atasament neconditionat, cultivat in timp, fata de familie si apropiati , o cale aparent falimentara intr-un secol dominat de razboi si fanatism, o cale care isi evidentiaza insa, in cele din urma, virtutile si potentialul nebanuit.” (Sever Gulea)
“Poate că toate mamele sunt aşa. Par să nu aibă nimic ieşit din comun, până într-o zi, când se dovedesc a fi extraordinare.”
“Îmi doresc să fi făcut totul altfel, dar ştiu că tot aici s-ar fi ajuns. Asta înseamnă soarta, de fapt. Dar dacă într-adevăr unele lucruri îţi sunt scrise-n frunte şi unii oameni sunt mai norocoşi decât alţii, atunci trebuie să cred că încă nu mi-am aflat soarta.”
“Se spune că trebuie să fii puternică, deşteaptă şi norocoasă ca să supravieţuieşti în vremurile de restrişte, de război, de calamităţi naturale şi torturi fizice. Însă eu cred că tortura sufletească – neliniştea, frica, sentimentul de vinovăţie şi decăderea morală – sunt mult mai greu de suportat.”
Romanul La capatul lumii si in tara aspra a minunilor povesteste despre doua lumi diferite – doua spatii tem-porale aparte – prin vocile misterioase a doi naratori: Watashi si Boku. Watashi, povestitorul tarii aspre a minunilor, porneste intr-o calatorie de sondare a propriilor amintiri. Lumea in care traieste Watashi este dominata de cuvinte si sunete, pe cind cea a lui Boku (naratorul din capatul lumii), de imagini si cintece, iar decorul este al unui oras ingradit, asemenea oraselor medievale. Cind soseste in oras, paznicul de la poarta de intrare (care isi petrece aproape tot timpul ascutind cutite) ii cere lui Boku sa-si taie umbra, subliniind ca in astfel de locuri nu va mai avea nevoie de ea. Pierderea umbrei aduce un detaliu in plus unui tarim kafkian in care simplitatea imaginii unei cesti de cafea este un lux al unei realitati uitate.
“Am închis ochii şi mi-am cercetat străfundurile sufletului. Când am făcut asta, liniştea din jur s-a aşternut peste mine ca nişte firicele de praf.”
“Deci ce-am pierdut? O mulţime de lucruri. Dacă ar fi să le aştern pe hârtie, aş umple probabil un caiet studenţesc. Lucruri care la vremea respectivă nu mi s-au părut importante, care mi-au adus necazuri, dar şi reversul lor. Am pierdut oameni, obiecte, sentimente. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aş spune că existenţa mea a fost o gaură simbolică într-un buzunar, pe care nu ştiu cum aş putea-o drege cu acul şi aţa.”
“Ea-mi plăcea la fel de mult ca şi rochia aruncată pe jos. O fi acesta unul dintre adevărurile mele.”
“Am închis ochii, mi-am pus picioarele pe masă şi am întors minutele în minte de parcă învârteam nişte cuburi de gheaţă într-un pahar de whisky.”
Trandafiri este romanul de debut al Leilei Meacham. Autoarea a reusit sa creeze o saga de familie cu un personaj principal feminin foarte bine conturat care te duce cu gandul la cartea Pe aripile vantului de Margaret Mitchell.
Titlul cartii este dat de o legenda a familiilor care au intemeiat localitatea Howbutker, locul unde se desfasoara actiunea romanului. Legenda spunea ca trandafirul rosu cere iertarea, cel alb inseamna ca se acorda iertarea iar cel roz inseamna ca iertarea nu se acorda. Vom intalni destul de des pe parcursului cartii aceasta legenda.
Principalele personaje ale cartii sunt Mary Toliver si Percy Warwick, a caror poveste de dragoste este una dramatica, insa romanul urmareste mai multe generatii.
La inceputul cartii intalnim o Mary Toliver care stie ca sfarsitul ii este aproape si vrea sa repare greselile din trecut, insa sfarsitul vine mai repede decat se asteapta si nu mai are timp sa-i explice nepoatei sale Rachel de ce nu ii va lasa mostenire plantatia de bumbac pe care o detine. Rachel seamana destul de mult cu Mary in privinta pasiunii pentru agricultura si a iubirii pentru Somerset, plantatia aflata in posesia familiei Toliver de generatii intregi insa Rachel nu stie sacrificiile facute de Mary pentru aceasta plantatie si faptul ca a costat-o iubirea.
Mary este un personaj puternic pentru care iubirea fata de pamant si simtul datoriei este mai presus de orice. Atunci cand tatal sau moare si ii lasa prin testament plantatie ei in detrimentul fratelui ei, Mary va face tot ce ii sta in putinta sa salveze plantatia si sa o pastreze in familie chiar daca acest lucru ii strica relatia cu mama ei care nu poate sa treaca peste o umilinta atat de mare din partea sotului si se refugiaza in alcool. Tot din cauza plantatiei, Mary va pierde sansa de a trai povestea sa de dragoste cu Percy Warwick pe care o vor regreta amandoi toata viata. Ramane de vazut daca Rachel va repeta greselile lui Mary si daca va alege iubirea sau Somerset.
“Erau vremuri disperate, când femeile, la fel ca bărbaţii, încercau orice şiretlic ca să-şi asigure o slujbă şi nişte favoruri.”
“Au mers la cabana din pădure fără să scoată o vorbă. Când au ajuns, soarele apunea, aprinzând chiparoşii de pe malul lacului. Percy mergea în faţă. A deschis uşa cu o cheie care ruginea în praful unui ghiveci în care Mary plantase cândva muşcate.”
„Un roman gotic despre dragoste, onoare şi tragedie, cu un substrat înfiorător şi obsedant.” Daily Telegraph
„O venerabilă şi foarte ecranizată poveste despre sentimente delicate şi măreţe, cu o notă horror de-a dreptul înspăimântătoare.” New York Times
„Bazându-se pe vasta sa experienţă de corespondent de război şi de reporter specializat în relatarea crimelor şi a proceselor, Gaston Leroux a creat unele dintre cele mai celebre piese de teatru şi romane poliţiste şi de mistere scrise vreodată de un autor francez. Astfel, el a compus cel mai celebru thriller din toate timpurile, Fantoma de la Operă (1911), ecranizat cu mult succes de nenumărate ori.” Otto Penzler
“Ce să cred? Unde se termină realul, unde începe fantasticul? Ce-a văzut ea? Ce-a crezut că vede?”
“Erik: Nu mi-a lipsit decât dragostea ca să fiu bun! Dacă m-ai iubi, aş fi blând ca un mieluşel şi ai face din mine tot ce ai vrea!”
“Era preocupat numai de a o vedea pe aceea a cărei voce fermecată îi furase inima. Da, simţea că biata lui inimă neprihănită nu-i mai aparţinea… Simţise în faţa ei o dulce emoţie… Pieptul îl durea, ca şi cum i-ar fi fost deschis pentru a i se smulge inima. Simţea acolo un gol îngrozitor, un pustiu adevărat care nu ar putea fi niciodată umplut decât cu inima celuilalt. Sunt, toate acestea, întâmplări de o psihologie aparte care, se pare, nu pot fi înţelese decât de cei care au fost în dragoste de acest straniu fenomen numit în limbajul curent dragoste la prima vedere.”
“Erik: Slujba de înmormântare nu este deloc veselă! În schimb slujba de căsătorie, ei da, este magnifică!”
“Vizitaţi Opera într-o zi, cereţi să vă plimbaţi nestingherit, fără vreun cicerone stupid, intraţi în loja numărul 5 şi loviţi enorma coloană care separă această lojă de avanscenă…”
“Christine Daae: În momentul acela eram şi eu, şi umbra în faţa altarului şi razele lunii cădeau drept la picioarele noastre prin vitraliul absidei. Cum nu-i dădeam drumul, umbra s-a întors şi, prin pelerina întredeschisă, am văzut, domnule comisar, cum vă văd pe dumneavoastră acum, un înspăimântător cap de mort care mă sfredelea cu o privire în care ardeau focurile iadului. Am crezut ca am de-a face cu diavolul însuşi şi, în faţa acestei apariţii de dincolo de mormânt, inima mea, în ciuda curajului de până atunci, slăbi şi nu mi-am mai amintit nimic până în momentul în care m-am trezit în micuţa mea cameră de la hanul Le Soileil Couchant.”
“Este mult mai firesc, decât ar fi de dorit, ca un tânăr crescut de oameni încrezuţi, bogaţi, şi egoişti să fie şi el încrezut şi egoist.”
“Fericirea perfectă, chiar şi atunci când e în domeniul amintirilor, nu e un lucru uşor de găsit.”
“Rar, foarte rar mărturisirile oamenilor sunt pe de-a-ntregul adevărate.”
“Niciun farmec nu e mai mare decât delicateţea sufletească.”
“E mai bine să alegi decât să fii ales, să inspiri recunoştinţa, decât să fii dator a o arăta.”
“A fi binevoitor cu toată lumea, dar a nu fi prieten cu toată lumea, asta creşte valoarea unui om.”
“Sunt unii oameni care, dacă sunt prea mult ajutaţi, nu se mai ostenesc deloc pentru propriul lor interes.”
“Când vanitatea îi atinge pe cei slabi de minte, te poţi aştepta la orice.”
“Firea omului e într-atât de aplecată spre aceia care se află într-o situaţie neobişnuită, încât despre o tânără persoană care se căsătoreşte sau moare se vorbeşte, cu siguranţă, numai de bine.”
“Ceea ce se poate trece cu vederea la tinereţe e detestabil la bătrâneţe.”
“Dacă te-aş iubi mai puţin, aş fi în stare să-ţi vorbesc mai mult despre asta.”
Dupa moartea lui Dumbledore, Voldemort continuă sa obtina sprijin. Atunci când Harry implineste saptesprezece ani,protectia oferita de mama lui si de casa matusii si a unchiului sau este rupta, iar el fuge la Burrow cu prietenii săi (dintre care mulți folosesc Polyjuice Potion să se dea drept Harry astfel încât să induca in eroare orice Devorator al Mortii, care ii urmăresc). Acestia sunt atacati, dar se ajunge la Burrow în condiții de siguranță. Harry, Ron și Hermione știu că nu se pot întoarce la Hogwarts School pentru al șaptelea an, în schimb, acestia termina misiunea lui Dumbledore: sa vaneze si sa distruga Horcruxurile ramase ale lui Voldemort, obiecte în care el are părți ascunse ale sufletului său, în scopul de a fi nemuritor . Ei s-au izolat pentru a asigura protectia prietenilor lor si familiilor acestora „. Au puține cunoștințe despre horcruxurile rămase, cu excepția posibilitatii că două sunt obiecte care aparțin fondatorilor scolii Hogwarts Rowena Ravenclaw, Helga Hufflepuff și un al treilea poate fi Nagini, șarpele lui Voldemort. Localizarea obiectelor cei doi fondatori este dificila, iar Nagini se presupune a fi cu Voldemort. În timp ce ei caută Horcruxes, trio-ul afla mai multe despre trecutul lui Dumbledore. Bill Weasley și Fleur Delacour sunt căsătoriți, dar nunta este intrerupta de vestea că Voldemort a preluat puterea asupra Ministerului Magiei. Harry, Ron si Hermione fug în Londra și în ajung la Casa Cumplita nr 12, unde ei afla cu ajutorul Kreacher unde este medalionul lui Salazar Viperin. Ei recupereaza cu succes aceast Horcrux prin infiltrarea la Ministerul Magiei și fura de la Dolores Umbridge. Sub influența obiectului răul și stresul de a fi pe fuga, Ron ii paraseste pe Harry si Hermione. Acestia dupa mult timp petrecut ascunzandu-se prin tara hotarasc sa călătoreasca pana la Godric’s Hollow, locul de naștere al lui Harry și locul unde au murit parintii acestuia, in Godric’s Hollow o intalnesc pe istoricul magic Bathilda Bagshot, care se dovedește a fi Nagini deghizat si ii ataca. Ei scapa in Forest of Dean, partea misterioasa incepe atunci cand o căprioară de argint (un patronus) il duce pe Harry la Godric Gryffindor Sword de pe fundul unui lac înghețat, unul dintre cele câteva obiecte în măsură să distrugă un horcrux. Atunci când Harry încearcă să recupereze sabia din lac, horcruxul încearcă să-l omoare. Ron reapare, fix la tanc pentru Harry salvand-ul pe acesta, ulterior folosind sabia pentru a distruge medalionul. Ron nu a fost primit de catre Hermione la fel de calduros ca si Harry, aceasta incepand sa urle la el. Dupa reluare cautarilor trio-ul intalneste in mai multe cazuri un simbol ciudat care a fost vazut si la gatul unui vrajitor excentric pe nume Xenophilius Lovegood. In cele din urma se hotarasc se ii faca o vizita lui Xenophilius Lovegood, acesta le spune ca reprezintă cele 3 Talismanele mitice ale Mortii. Talismanele sunt trei obiecte sacre: Piatra Învierii, cu puterea de a convoca mortii in lumea celor vii; Bagheta de Soc, o bagheta de neegalat, precum si Pelerina invizibila suprema. Harry afla ca Voldemort caută Bagheta de Soc, dar nu este constient de talismane și semnificația lor. Trio-ul sunt capturati și dusi in Reacredinta Manor, unde Bellatrix Lestrange o tortureaza pe Hermione. Harry și Ron întalnesc pe Luna Lovegood, Ollivander, Dean Thomas, și, de asemenea, Griphook ținuți în pivniță. Cu totii reusesc sa scape si fug la Shell Cottage (casa lui Bill și Fleur), cu ajutorul lui Dobby, dar la costul vieții spiridusului de casa. Harry afla că Voldemort a jefuit mormântul lui Dumbledore și a luat Baghetă de Soc, dar el decide sa se concentreze pe Horcruxuri in loc de Hallows. Cu ajutorul lui Griphook, reusesc sa patrunda în seiful lui Bellatrix la Banca vrajitorilor Gringotts, în care ei cred că se afla un alt Horcrux. Banuiala lor este corecta si reusesc sa puna mana pe cupa Helga Hufflepuff și scăpa folosind un dragon. Harry află că un alt horcrux este ascuns in Hogwarts, care se află sub controlul lui Severus Plesneala. Harry, Ron, Hermione intra in școală prin Hogsmeade (fiind salvati de Aberforth Dumbledore, care explica mai multe despre povestea lui Albus), cu ajutorul cadrelor didactice Plesneala este alungat de la școală. Devoratorii Mortii si Voldemort iau cu asalt școală, în timp ce Harry, Ron, Hermione căuta Horcruxul referitor la Ravenclaw. În același timp, Ron si Hermione merg in Camera Secretelor si distrug cupa. Trio-ul găseste diadema Rowenei Ravenclaw (ultimul Horcrux facut din obiecte ale fondatorilor scolii), în Camera Necesitatii. Diademă este distrus de Focul Blestemat invocat de Vincent Crabbe într-o încercare disperata de ai ucide pe Harry, Ron, Hermione și se termină din pacate cu propia lui moarte. Voldemort și adepții lui asediaza Hogwarts. Harry, Ron, Hermione, aliații lor și diverse creaturi magice lupta pentru a apara Hogwarts. Mai multi din aparatorii scolii sunt uciși în primul val de luptă, inclusiv Remus Lupin, Nymphadora Tonks, și Fred Weasley. Voldemort il omoara pe Severus Snape pentru că el crede că acest lucru îl va face stapanul adevarat al Baghetei de Soc. Harry descoperă în timp ce vizionează amintirile pe care il le da Snape pe patul de moarte in care vede ca Voldemort a făcut din Harry fără sa realizeze, un Horcrux atunci când la atacat ca si copil, iar Harry trebuie să moară pentru Voldemort sa poata sa fie omorat. Aceste memorii confirmă, de asemenea, loialitatea de neclintit a lui Plesneala fata de Dumbledore și că rolul său ca un dublu-agent împotriva lui Voldemort a fost decis in momentul in care Voldemort a uciso pe Lily Evans care a fost mama pentru Harry si marea dragoste a lui Snape. Dupa ce afla aceste lucruri ca el a fost crescut si tinut in siguranta pana in momentul in care este pregatit sa moara(Harry trebuie sa moara de mana lui Voldermort). Harry hotaraste sa se predea lui Voldemort, foloseste Piatra Invierii pentru asi aduce parintii, nasul si prieteni care au murit in aceea lupt langa in timp ce se duce in liniste spre moarte. Odata ajuns in Padurea Interzisa il gaseste pe Voldermort inconjurat de Devoratori ai Mortii. Harry imbratisaza moartea impacat pentru el se sacrifica pentru cei pe care ii iubeste (iubirea fiind un tip de magie de care Voldermort stie dar nu crede cu adevarat vazand doar efectele acestei magii foarte vechi si foarte puternice). Harry este lovit de blestemul fatal cunoscut in lumea vrajitorilor ca si Blestemul de Neiertat Abracadabra, acesta moare pe loc. Se trezeste intr-un loc pe care acesta il asociaza cu gara King’s Cross. Acolo se intalneste cu Dumbledore care ii explică faptul că atunci când Voldemort sa folosit de sânge lui Harry să-și recapete puterea deplină, a preluat protectia oferita de mama lui Harry. Voldemort a ucis cu propia mana partea lui din suflet care se afla în interiorul lui Harry a fost distrus, iar el se poate întoarce în trupul său, în ciuda faptului ca a fost lovit de Abracadabra. Dumbledore, de asemenea, explică faptul că Harry a devenit un adevarat stapan al Talismanele Mortii, nu prin încercarea de a o evita sau a o cuceri ci prin faptul ca a acceptato. Harry se întoarce in trupul său, simulând moartea și Voldemort marsaluieste victorios în castel cu trupul său. Cu toate acestea, el arată că el este încă în viață în timp ce Neville Longbottom iese din multime si se opune, prinzand destul curaj cand il zarii pe Harry in viata pentru al omora pe Nagini ultimul horcrux, cu sabia de Gryffindor scoasa din Jobenul Magic. Bătălia a inceput din nou , și Bellatrix Lestrange este ucis de către Molly Weasley. Harry se dueleaza cu Voldemort o ultima oara, Voldemort este în cele din urmă învins pentru că Harry este adevaratul stapan al Baghetei de Soc (Draco devine stapanul acesteia atunci cand il dezarmeaza pe Dumbledore in turnul de Astronomie, iar Harry devine stapanul ei in momentul cand il dezarmeaza pe Draco in conacul Reacredinta) bagheta a refuzat să-si omoare stapanul de drept. În schimb, blestemul de neiertat a lui Voldemort se intoarce impotriva acestuia. Cap de Mort și Devoratorii Mortii au fost înfrânți. Lumea magica a fost salvata iar pacea poate fi din nou reustaurata.
Amintim pretul care a fost platit pentru aceasta pace. Vietile unor marii vrajitori: Remus Lupin, Nymphadora Tonks, Fred Weasley, Sirius Black, Albus Dumbledore, Severus Plesneala, Ochii-Nebun Moody si nu in ultimul rand chiar daca nu a fost un vrajitor, a luptat cot la cot cu acestia ajutand eroi nostrii pe tot parcursul acestei calatorii: Dobby Spiridusul Liber
Epilog
Roman, ultimul din serie, se închide cu un set scurt epilog 19 ani mai târziu, în care Harry și Ginny Weasley sunt un cuplu căsătorit cu trei copii: James Sirius, Albus Severus si Lily Luna. Ron și Hermione s-au căsătorit și au doi copii, Rose și Hugo. Familiile se întâlnesc la statia Kings Cross, unde Albus Severus este nervos în legătură cu plecarea sa la Hogwarts. Finul lui Harry, Teddy Lupin, se gaseste sarutand-use cu fiica lui Bill și Fleur, Victoire Weasley într-un vagon de tren. Harry îl vede pe Draco Reacredinta si sotia sa cu fiul lor, Scorpio. Neville Poponeață este acum professor la Hogwarts. Preda Herbology și rămâne prieten cu cele două familii. Harry îl mângâie pe Albus, care este îngrijorat că va fi trimis la Viperini. Harry îi spune că al doilea nume pe care îl poartă, Severus a fost al unui mare director de la Hogwarts care a fost Viperin și totodată cel mai curajos om pe care l-a întâlnit vreodată. El adaugă că pălăria ține cont și de dorința elevilor, așa cum a ținut cont și de dorința lui când era copil . Cartea se încheie cu aceste cuvinte finale: „Cicatricea nu l-a mai durut pe Harry de 19 ani. Totul era bine.”
“Mergeau cu pelerinele lungi fluturându-le în dreptul gleznelor.”
“Gardul viu se unduia odată cu ei, continuându-se în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată în calea celor doi. Nici unul dintre ei nu se opri din mers; ridicară amândoi mâna stângă, ca într-un fel de salut şi trecură direct prin ele, ca şi când metalul negru ar fi fost din fum.”
“Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă.”
“Dar James se mulţumi să râdă; o lăsă pe mama sa să îl pupe, îl îmbrăţişă repede pe tatăl său, apoi sări în trenul care se umplea cât vedeai cu ochii. Le făcu semn cu mâna şi apoi o luă la fugă de-a lungul coridorului, căutându-şi prietenii.”
“Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust, luminat de lună, la distanţă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă, fiecare cu bagheta îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi-şi vârâră baghetele sub pelerine, pornind într-un ritm alert în aceeaşi direcţie.”
“Harry îşi imagina că el era posesorul Talismanelor şi că stătea în faţa lui Cap-de-Mort, ale cărui Horcruxuri nu se comparau cu Talismanele… Nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte… Oare acesta era răspunsul? Talismanele contra Horcruxurilor? Oare exista totuşi o cale de a fi sigur că va învinge el?”
“Arbuştii de tisă de pe margine înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, în dreapta lor: Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptând-o peste capul tovarăşului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba maiestuos de-a lungul gardului viu.”
“Albus o spuse în şoaptă, mai mult pentru tatăl său şi Harry ştiu că numai clipa plecării l-ar fi putut face pe Albus să arate cât de mult şi de sincer se temea de aceasta. Harry se lăsă pe vine şi chipul lui Albus ajunse acum puţin mai sus de al lui. Albus era singurul dintre cei trei copii ai lui Harry care moştenise ochii lui Lily.”
“Pupilele sale roşii se pioniră cu atâta ardoare asupra lui Plesneală, încât unii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă parte, de teamă să nu fie pârjoliţi de cruzimea care răzbătea din adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită calm în ochii Lordului Întunecat şi după câteva clipe, gura lipsită de buze a acestuia se chirci într-un fel de zâmbet.”
“Albus, Rose, Hugo şi Lily râseră. Trenul se puse în mişcare şi Harry merse alături de el, privind chipul slab al fiului său, care era deja luminat de entuziasm. Harry îi zâmbi şi îi făcu semn cu mâna în continuare, deşi se simţea un pic uşurat să îşi vadă fiul plutind spre depărtări… Pe Harry nu îl mai duruse cicatricea de nouăsprezece ani. Totul era bine.”
Vara este în toi, dar o ceață neobișnuită pentru acest anotimp bate în ferestre. Harry este în camera sa, așteptând ca pe ace vizita domnului profesor Albus Dumbledore în persoană, nefăcându-și însă bagajele. Una dintre ultimele ocazii în care l-a văzut pe director a fost când acesta purta un duel aprig cu Lordul Cap-de-Mort, iar lui Harry nu-i vine să creadă că domnul profesor Dumbledore chiar își va face apariția tocmai în casa familiei Dursley. De ce îl vizitează acum? Ce este atât de important, încât nu poate aștepta până cand Harry se va întoarce la Hogwarts, peste câteva săptămâni? Al șaselea an la Hogwarts al lui Harry a debutat deja într-un mod ciudat, dat fiind că lumea încuiată și cea magică încep să se împletească. J. K. Rowling proiectează cele mai recente aventuri ale lui Harry Potter din timpul celui de-al șaselea an al lui la Hogwarts, cu o măiestrie desăvârșită și într-un mod care îți taie răsuflarea.
Când Harry ajunge la Hogwarts, Dumbledore începe să-i arate amintirile lui, care mai târziu se leagă între ele și îi dau lui Harry indicii prețioase despre Horcruxuri (obiecte în care Voldemort își depozita câte o parte din suflet pentru a putea supraviețui). La Hogwarts însă este angajat un nou profesor de Poțiuni, Horace Slughorn, Plesneală fiind la Apărare contra magiei negre. Slughorn îi dă și el o amintire lui Harry, amintire ce îl ajută să afle ce sunt Horcruxurile, și, la materia lui, Harry se folosește de o carte veche cu ajutorul căreia va străluci la materia de Poțiuni. Însă pe carte sunt scrise niște indicații de așa-numitul „Prinț Semipur”, care se dovedește a fi mai târziu nimeni altul decât Plesneală. Harry află mai târziu că deja a distrus un horcrux în anul doi, în Camera Secretelor. El pornește cu Dumbledore în căutarea horcruxurilor, dar acesta moare atunci când se întoarce, în timp ce devoratorii morții pătrund în școală și îi atacă pe profesori și pe elevi, el fiind ucis de Plesneală. Harry asistă la toate faptele, însă, desigur, sub pelerina sa invizibilă.
“Primului ministru i se acceleră pulsul numai gândindu-se la aceste acuzaţii, care nu erau nici juste şi nici justificate.”
“Harry îl văzu pe Ron ţinând-o în braţe pe Hermione şi mângâind-o pe păr, în timp ce ea plângea pe umărul lui. Şi lui Ron i se scurgeau lacrimi de pe vâful nasului lung. Harry se ridică, nefericit, le întoarse spatele lui Ginny şi mormântului lui Dumbledore şi se îndepărtă, mergând pe malul lacului. Se simţea mult mai bine dacă se mişca, în loc să stea locului, la fel cum avea să se simtă mult mai bine dacă avea să pornească cât mai curând posibil în căutarea Horcruxurilor, pentru a-l ucide pe Cap-de Mort, în loc să aştepte.”
“Mulţimea aproape că se risipise, cei din urmă ocolind de departe silueta monumentală a lui Grawp, care îl alina pe Hagrid, ale cărui strigăte îndurerate răsunau în continuare pe deasupra apei.”
“Strânse Horcruxul fals cu un gest mecanic, dar în ciuda tuturor celorlalte lucruri, în ciuda drumului întunecat şi şerpuit pe care-l vedea în faţa ochilor, în ciuda confruntării finale cu Cap-de-Mort, despre care ştia că trebuia să aibă loc, indiferent dacă avea să fie peste o lună, peste un an, sau peste zece ani, i se umplu inima de fericire la gândul că avea încă o ultimă zi însorită de pace, de care să se poată bucura împreună cu Ron şi Hermione.”
“Scrimgeor se uită urât la el pentru o clipă, apoi se întoarse şi se îndepărtă şchiopătând, fără să mai scoată o vorbă. Harry îi văzu pe Percy şi pe ceilalţi din delegaţia ministerului aşteptându-l pe Scrimgeor, aruncând priviri neliniştite spre Hagrid, care plângea şi spre Grawp, care încă nu se ridicase. Ron şi Hermione veneau cu paşi repezi spre Harry, trecând pe lângă Scrimgeor în sens invers; Harry se întoarse şi merse încet, aşteptându-i să-l ajungă din urmă. Aceştia o făcură în sfârşit, când ajunseră la umbra unui fag, unde stătuseră în vremuri mai bune.”
“Cum a fi putut guvernul să împiedice prăbuşirea acelui pod? Era ridicol să se sugereze că nu se alocaseră fonduri suficiente pentru întreţinerea podurilor.”
“Primul ministru era şi el conştient de faptul că oamenii nu mai fuseseră de mult atât de năpăstuiţi cum erau în momentul de faţă. Până şi vremea era deprimată, se lăsase o ceaţă rece cu toate că era mijlocul lunii iulie… nu era normal, ceva nu era în regulă…”
“Harry se întoarse. Rufus Scrimgeor venea repede spre el, de-a lungul malului, şchiopătând, sprijinindu-se în baston. Scrimgeor părea deranjat, dar, la fel ca şi înainte, îşi schimbă repede expresia într-una de înţelegere mâhnită. Sprijinindu-se în baston, se uită la Harry, având acum o expresie vicleană.”
“Vara este în toi, dar o ceaţă neobişnuită pentru acest anotimp bate în ferestre. Harry este în camera sa, aşteptând vizita lui Dumbledore tocmai în casa familiei Dusley. „De ce îl vizitează acum? Ce este atât de important, încât nu poate aştepta până când Harry se va întoarce la Hogwarts, peste câteva săptămâni?””
“Din cauza unor remarci, prefera să-l vadă cât mai rar pe Cornelius Fudge. La urma urmelor, era prim-ministrul şi nu îi plăcea să fie făcut să se simtă ca un elev care nu îşi învăţase lecţia. Aşa fusese încă de la prima întâlnire cu Fudge, care avusese loc chiar în seara zilei când fusese numit în funcţie. O ţinea minte ca şi când ar fi fost ieri şi ştia că nu avea s-o uite toată viaţa.”
“Primului ministru nu-i făcea absolut nici o plăcere să-l vadă pe Cornelius Fudge, ale cărui apariţii înspăimântătoare însemnau de cele mai multe ori că avea să primească veşti cât se poate de proaste. Mai mult decât atât, Fudge părea deosebit de ros de griji, faţă de alte dăţi. Era mai slab, mai chel şi mai cărunt, iar chipul său te trimitea cu gândul la o hârtie mototolită. Primul ministru observase aceste semne şi la alţi politicieni şi ştia că nu prevesteau nimic bun.”
“Primul ministru se grăbi să se întoarcă la biroul său, aranjându-şi cravata. Abia se aşezase şi îşi luase o mină care se dorea a fi relaxată şi lipsită de griji, când, dincolo de grilajul din faţa şemineului de marmură gol, se aprinse un foc din care ţâşniră flăcări de un verde ca smaraldul. Primul ministru văzu, fără să lase să transpară nici un semn de nelinişte sau de teamă, un bărbat trupeş apărând între flăcări şi învârtindu-se ca un titirez. Câteva clipe mai târziu, acesta păşi pe covoaşul frumos şi probabil valoros, din faţa şemineului şi îşi scutură urmele de cenuşă de pe mânecile pelerinei cu dunguliţe, ţinând în mână un melon verde praz.”
“În timp ce se uita afară, primul ministru auzi pe cineva tuşind uşor în spatele lui. Încremeni, privindu-şi chipul speriat oglindit în fereastra întunecată. Recunoscu vocea. Nu era prima dată când o auzea. Se întoase foarte încet cu faţă către camera goală. Timp de câteva secunde se amăgi cu speranţa imposibilă că nu avea să-i răspundă nimeni. Cu toate acestea, răspunsul sosi fără întârziere din partea unei voci clare şi ferme, care parcă citea o declaraţie. Aşa cum ghicise încă de când îl auzise tuşind, vocea aparţinea unui omuleţ cu perucă lungă, argintie, care semăna cu o broască şi era înfăţişat într-un mic portret pictat în ulei, aşezat într-un colţ îndepărtat al camerei.”
“Podul ăla fusese construit cu mai puţin de zece ani în urmă şi nici cei mai buni specialişti nu puteau să explice de ce se frânsese fix de la jumătate, aruncând douăsprezece maşini în apele învolburate ale râului. Mai mult, cum putea să sugereze că acele două crime înfiorătoare şi îndelung mediatizate era rezultatul numărului scăzut al forţelor de ordine? Sau că guvernul ar fi trebuit să prevadă uraganul care lovise din senin partea de vest a ţării, făcând numeroase victime şi pagube materiale? Cum putea să fie el de vină pentru faptul că unul dintre miniştrii săi adjuncţi, Herbert Chorley, devenise un alt om în săptămâna aia şi hotărâse că sosise momentul să petreacă mai mult timp alături de familie?”
“Primul ministru stătea singur în biroul său şi parcurgea un memoriu lung, fără să reţină nici un cuvânt din ceea ce citea. Aştepta să primească un telefon de la preşedintele unei ţări îndepărtate, se întreba când avea să sune nenorocitul ăla şi în acelaşi timp, încerca să îşi reprime amintirea neplăcută a unei săptămâni grele şi obositoare care tocmai trecuse. Drept urmare, îi era imposibil să se mai poată gândi la altceva. Se străduia să se concentreze asupra textului şi atunci îi apărea şi mai clar în faţa ochilor chipul sfidător al unuia dintre adversarii lui politici. Respectivul apăruse mai devreme la ştiri şi nu numai că enumerase toate nenorocirile care avuseseră loc în săptămâna aia (de parcă le-a fi putut uita cineva), ci explicase în amănunt că guvernul era de vină pentru tot ceea ce se întâmplase.”
Harry Potter creează o vrajă Patronus când este atacat împreună cu vărul său Dudley Dursley de dementori, lucru care îi poate aduce exmatricularea. Membrii Ordinului Phoenix sosesc la scurt timp după aceea pentru a-l duce pe Harry la cartierul lor general, unde se alătură familiei Weasley, Hermionei Granger, și nașului său, Sirius Black. El află că lordul Cap-de-mort adună o armată pentru a recupera o „armă”. Între timp, datorită mărturiei lui Albus Dumbledore și a vecinei sale, Arabella Figg, este achitat de toate acuzațiile pentru folosirea nepermisă a magiei.
La Hogwarts, un nou profesor a fost numit, în persoana lui Dolores Umbridge, numită de Minister pentru a ține sub control școala. Materia este schimbată, fiind predată doar teoria impusă de minister, și nu lucrurile practice de care ar avea elevii nevoie. Ea este numită ulterior inchizitor, impunând reguli stricte și pedepse aspre. Autoritatea ei se extinde și asupra profesorilor, ea concediind-o pe Trelawney și amenințându-l pe Hagrid cu același lucru.
Harry are coșmaruri, în care se visează un șarpe care îl atacă pe tatăl lui Ron. Pentru a-l apăra, Dumbledore îl pune pe Severus Snape să-i predea lui Harry oclumanția, care îl va proteja, însă animozitatea dintre cei doi nu le permite să își ducă lecțiile la bun sfârșit.
Pentru că lecțiile predate la școală le sunt inutile, Harry, la sfatul Hermionei, le predă elevilor cercetași, astropufi și ochi-de-șoim tactici de apărare împotriva magiei negre. Grupul lor clandestin este numit „Armata lui Dumbledore”. Ei sunt în cele din urmă descoperiți, dar Dumbledore își asumă responsabilitatea, și apoi fuge, pentru a evita arestarea.
Umbridge devine noua directoare a Hogwarts, și îl concediază pe Hagrid. Lipsa ei de popularitate îi face pe Fred și George să se revolte și creează haos în școală.
Harry are o viziune în care Sirius era torturat la Ministerul Magiei, și încearcă să îl contacteze pe acesta, dar este prins. Umbridge dezvăluie apoi că ea e cea care i-a trimis pe dementori care să-l atace pe Harry, și se pregătește să folosească blestemul Cruciatus împotriva lui. Hermione însă se declară gata să îi arate unde este ascunsă presupusa armă a lui Dumbledore, din Pădurea interzisă. Ea, Harry și Umbridge merg în pădure, unde îi întâlnesc pe centauri. Umbridge îi insultă, și este răpită de aceștia, iar Hermione și Harry scapă, și împreună cu tovarășii din Armata lui Dumbledore, Ginny, Neville și Luna, zboară spre Ministerul Magiei pe thestralii școlii.
La Minister, ei sunt atacați de Devoratorii morții. Când aproape sunt înfrânți, sosesc membrii Ordinului Phoenix. În bătălia ce urmează, profeția pe care o căuta Cap-de-Mort este distrusă. Sirius este ucis de verișoara sa, Bellatrix Lestrange.
Devoratorii morții sunt cu toții capturați, cu excepția lui Bellatrix Lestrange care fuge printr-un șemineu în timpul luptei dintre Cap-de-Mort și Albus Dumbledore în timpul careia Cap-de-Mort intră în Harry încercând sa-l posede, dar apar oamenii Ministerului ( Fudge, Percy,etc.) care îl fac să plece lasându-l pe Harry.
Dumbledore îi dezvăluie lui Harry conținutul profeției pierdute, care i-a fost făcută lui de Sybill Trelawney. Aparent, ori Harry, ori Cap-de-mort trebuie să moară, căci niciunul nu poate trăi cât timp celălalt supraviețuiește.
“Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.”
“Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.”
“Ochi-Nebun Moody şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi de mama ei, ca să se alăture grupului.”
“Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce nu găsea cuvintele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoase şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.”
“Moody arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri, ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.”
“Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul singur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.”
“Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4.”
“Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor.”
“Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau – pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei.”
“Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă.”
“Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.”
“În ansamblu, Harry credea că trebuia felicitat pentru ideea de a se ascunde acolo, în tufa de flori. Probabil că nu era prea confortabil să stea întins pe pământul fierbinte şi tare, dar, pe de altă parte, nimeni nu se mai uita urât la el, scrâşnind atât de tare din dinţi, încât abia putea să mai audă ştirile, sau bombardându-l cu întrebări nesuferite, aşa cum se întâmplase de fiecare dată când încercase să stea în sufragerie şi să se uite la televizor cu mătuşa şi unchiul său.”
“Harry asculta o reclamă la cereale cu fructe şi tărâţe pentru micul dejun, în timp ce se uita la doamna Figg, o bătrână stranie şi iubitoare de pisici de pe Calea Wisteria, din apropiere, trecând agale pe lângă el. Era încruntată şi bombănea încet. Harry era tare bucuros că era ascuns după tufa de flori, pentru că în ultimul timp doamna Figg îl tot chema la ea la un ceai, de fiecare dată când îl întâlnea pe stradă. Aceasta dădu colţul şi dispăru din câmpul vizual al lui Harry înainte ca vocea unchiului Vernon să plutească din nou pe fereastră.”
“Harry îşi înăbuşi cu greu un hohot. Soţii Dursley erau într-adevăr uimitor de stupizi în privinţa fiului lor, Dudley. Îi înghiţiseră toate minciunile neinspirate despre ceaiurile băute cu câte un membru al găştii sale în fiecare seară a vacanţei de vară. Harry ştia foarte bine că Dudley nu fusese la nici un ceai; el şi gaşca lui îşi petreceau serile vandalizând terenul de joacă, fumând la colţuri de stradă şi aruncând cu pietre în maşinile şi copiii care treceau pe lângă ei. Harry îi văzuse „la treabă” în timpul plimbărilor sale pe înserat prin Little Whinging; îşi petrecuse cea mai mare parte a vacanţei bântuind străzile şi căutând ziare prin coşurile de gunoi.”
“Era un băiat slab, cu părul negru şi ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf.”
În al patrulea an la Hogwarts, Harry are din nou probleme. Primul semn al acestora apare dinaintea începerii Cupei Mondiale de Vâjt-Haț când are un vis cu Cap-de-Mort și Peter Pettigrew vorbind despre omorârea lui Harry. Altul este înaintea cursurilor, imediat după finala Cupei Mondiale de Vâjt-Haț, când un grup de Devoratori ai Morții creează haos în campingul unde poposiseră specatatorii finalei, iar pe cer apare Semnul Lordului Voldemort – creat tocmai cu bagheta lui Harry!
La Școală, este anunțată suspendarea Cupei Hogwarts la Vâjt-Haț, datorită reluării tradiției Turnirului celor Trei Vrăjitori (Tri-Wizard Tournament). Acesta este un concurs pentru studenți la diverse Școli de Magie din întreaga lume, în care participanții trebuie să treacă de trei probe foarte dificile pentru a aduce trofeul în posesia școlii lor. Pentru a participa la concurs, un student trebuie mai întâi să se înscrie prin introducerea unui bilet cu numele său în Pocalul de Foc; iar condițiile de anul acesta cer ca participanții să fie din ultimul an de studii. Condițiile fiind impuse prin restricții magice, Harry nu își face probleme, dar în mod neașteptat, se dovedește că numele lui Harry a fost totuși pus înăuntru; și nu de un prieten, după cum va remarca Sirius Black. Când Pocalul selectează un al patrulea participant, toată lumea este revoltată, însă nimic nu mai se poate schimba: Pocalul a luat decizia, și Harry va trebui să participe la turnir.
Prima probă se desfășoară la puțin timp după începerea Turnirului. Nimeni nu ar trebui să știe care este sarcina de îndeplinit în prima probă, însă Hagrid i-o dezvăluie lui Harry: patru dragoni mari, imenși, urmează să lupte contra campionilor din Turnir. Harry este nemulțumit că spectatorii ar putea să considere că trișează, dar când află că cei doi campionii din străinătate, Fleur Delacour și Viktor Krum, știu și ei la fel de multe, se decide să-i spună și lui Cedric Diggory, campionul care reprezenta Hogwarts. Dintre dragoni, cel mai rău și fioros era considerat Țintatul Maghiar, și tocmai acesta îi revine lui Harry prin tragere la sorți. Deși Harry nu prea știe cum să se descurce contra dragonului, dar cu ajutorul profesorului Moody și al lui Hermione exersează și își perfecționează vraja de chemare, Accio. Când îi vine rândul să se lupte contra dragonului, Harry reușește să își cheme mătura sa, un Fulger (Firebolt) primit cadou de la nașul său,reușind sa scape astfel din capcana de foc a dragonului. După un timp, în care dovedește că este într-adevăr foarte priceput la zburat, Harry trece de prima probă și află că oul de aur pe care l-a luat este un indiciu pentru următoarea.
A doua probă se dovedește a fi mai greu de descoperit, de pregătit și de confruntat.
La a treia probă campionii trebuie să găsească drumul printr-un labirint magic în care se află Cupa Turnirului. Cine ia primul cupa câștigă concursul și premiul de 1000 de galeoni. După câteva peripeții în labirint, Harry și Cedric găsesc cupa în același timp. Se imboldesc unul pe altul, neștiind cine să fie cel care ia cupa, dar apoi se gândesc să o ia amândoi în același timp. Îndată ce o ating, se trezesc într-un cimitir; deodată apare Șobo, care îl omoară pe neașteptate pe Cedric. Harry este imobilizat și legat de o piatră funerară pe care citește „Tomas Dorlent Cruplud” (Tom Marvolo Riddle). Șobo pregătește un ritual magic, pentru o creatură urâtă, scârboasă și aproape neajutorată, pe care o pune într-un ceaun; folosește apoi un „os al tatălui, dat fără știința sa” (este folosit un os din mormântul de la picioarele lui Harry), „fibră… a servitorului… dată de… bună voie” (Șobo își taie mâna dreaptă!) și „sângele dușmanului.. luat cu forța” (Șobo îl înțeapă pe Harry în braț).
După împlinirea ritualului, Cap-de-Mort reînvie și își cheamă servitorii – Devoratorii Morții. În fața lor dorește să le arate că este la fel de puternic ca și înainte: se duelează cu Harry. Însă când vraja de dezarmare a lui Harry se ciocnește de blestemul fatal (Abracadabra / Avada Kedavra) trimis de Cap-de-Mort, baghetele celor doi sunt unite în mod surprinzător de o rază aurie, care se desface și se transformă într-o rețea în formă de cupolă care-i desparte de Devoratorii Morții. După o concentrare intensă, Harry reușește să respingă un fenomen ciudat și necunoscut care are loc de-a lungul firului auriu, și pe baza unei intuiții îl împinge spre bacheta lui Voldemort. Sub cupolă încep să apară fantomele vrăjilor baghetei: mâna argintie pe care a creat-o mai devreme pentru Șobo, apoi Cedric, Bertha Jorkins, și în final Lily și James Potter, părinții lui Harry!
Aceste fantome creează o diversiune care îi oferă lui Harry timp să ajungă la portal (portkey) pentru a fi transportat instantaneu înapoi la Hogwarts. Harry respectă rugămintea lui Cedric de a duce și corpul neînsuflețit al acestuia înapoi la Hogwarts, înapoi la tatăl lui, dar pentru că după ce ajunge lângă el nu poate să-i tragă corpul greu al lui Cedric spre cupă, se folosește de o vrajă de chemare, prin care aduce cupa la el și scapă din cimitir.
Chiar ajuns înapoi la Hogwarts, pericolul nu a încetat, întrucât profesorul Moody se dovedește a fi un impostor, nimeni altul decât Barty Crouch Jr., care se folosea de PoliPoțiune (polyjuice potion) pentru a își asuma înfățișarea veteranului Alastor „Ochi-Nebun” Moody. După capturarea acestuia, urmează pregătiri pentru o nouă confruntare cu Cap de mort, mult mai periculos acum decât în anii anteriori. Harry însă trebuie să se întoarcă pe perioada vacanței la singurele sale rude de sânge, familia Dursley.
“În urmă cu o jumătate de secol, în „Casa Cruplud” se întâmplase ceva ciudat şi îngrozitor, ceva despre care sătenilor mai în vârstă le plăcea să discute când nu mai aveau subiecte de bârfă.”
“Unul dintre oamenii mării ne-a spus că întârzierea lui Harry s-a datorat hotărârii sale de a-i şti pe toţi ostaticii în siguranţă, nu doar pe al său.”
“Restul călătoriei trecu destul de plăcut. Harry şi-ar fi dorit să poată dura toată vara, de fapt şi să nu mai ajungă niciodată la „King’s Cross”… Dar, după cum învăţase anul acela, timpul nu încetinea deloc – ba din contră! – când te aştepta ceva neplăcut pe viitor, aşa că mult prea curând Expresul Hogwarts încetini la peronul 9 şi ¾. Haosul şi zgomotul umplură culoarele, în timp ce elevii începeau să se dea jos. Ron şi Hermione trecură cu greu peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, lovindu-i din când în când cu cuferele.”
“Localnicii din Little Hangleton erau cu toţii de acord că vechea casă le inspira teamă.”
“Sătenii din Little Hangleton încă îi spuneau „Casa Cruplud”, deşi trecuseră mulţi ani de când familia Cruplud locuise acolo.”
“Casa era situată pe un deal, dominând satul, unele dintre ferestre fiind acoperite cu scânduri, cu ţigle lipsă din acoperiş, iar iedera îneca nestăvilită faţada.”
“Deşi odată un conac impunător şi de departe cea mai mare şi impresionantă clădire pe o distanţă de câţiva kilometri împrejur, „Casa Cruplud” era acum invadă de igrasie, abandonată şi nelocuită.”
“Frank Bryce era grădinaul familiei Cruplud. Trăia singur într-o cabană amărâtă, pe terenurile „Casei Cruplud”. Frank se întorsese din război cu un picior ţeapăn şi cu o aversiune cumplită pentru mulţimi şi zgomote puternice. Lucrase pentru familia Cruplud de la început.”
“Bătrânii soţi Cruplud fuseseră bogaţi, snobi şi grosolani, iar fiul lor, Tom, ajuns la maturitate, fusese şi mai şi. Toţi sătenii erau curioşi să afle identitatea ucigaşului familiei Cruplud, fiindcă era cât se poate de clar că trei oameni aparent sănătoşi nu puteau să moară din cauze naturale, toţi trei în aceeaşi noapte.”
“Era ca şi când cineva dăduse drumul unei cutii cu artificii în compartment. Orbit de lumina vrăjilor care ţâşniseră din toate direcţiile, asurzit de pocnituri, Harry clipi şi se uită pe jos. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle zăceau toţi trei inconştienţi pe prag. Harry, Ron şi Hermione erau în picioare. Fiecare folosise câte un blestem diferit. Şi nu erau singurii.”
“În acea seară, „La Spânzuratul”, localul satului Little Hangleton, a avut parte de o vânzare nemaipomenită până atunci. Tot satul venise să discute despre crime. Şi nu venise degeaba! Sătenii fuseseră răsplătiţi când bucătăreasa familiei Cruplud apăruse din senin în mijlocul lor şi anunţase în localul cufundat subit în tăcere că un om pe nume Frank Bryce tocmai fusese arestat.”
“Povestea „Casei Cruplud” fusese întoarsă pe toate părţile de atâtea ori şi fusese „înflorită” în atâtea locuri, încât nimeni nu mai ştia exact care era adevărul. Totuşi, fiecare versiune a poveştii începea în acelaşi fel: „Cu cincizeci de ani în urmă, la ivirea zorilor, într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe când Casa Cruplud era încă bine îngrijită şi impunătoare, o sevitoare intrase în salon şi îi găsise morţi pe cei trei membri ai familiei Cruplud.””
“Harry ieşi din compartiment înainte ca ei să mai apuce să spună un cuvânt, călcând peste Reacredinţă, Crabbe şi Goyle, care încă zăceau pe jos, acoperiţi de urmele blestemelor. Unchiul Vernon îl aştepta dincolo de barieră. Doamna Weasley era aproape de el. Îl îmbrăţişă pe Harry foarte strâns când îl văzu.”
“Harry le făcu semn cu ochiul, se întoarse la unchiul Vernon şi îl urmă încet, ieşind din gară. Nu avea nici un sens să-şi facă griji de pe acum, îşi spuse el, când se urcă pe bancheta din spate a maşinii unchiului Vernon. După cum spusese Hagrid, ce va fi, va fi… Şi avea să vadă ce era de făcut la momentul potrivit.”
“Ron, Harry şi George îi rostogoliră cu picioarele, îi împinseră afară din compartiment şi îi întoarseră cu faţa în sus pe Reacredinţă, Crabbe şi pe Goyle, care continuau să zacă inconştienţi, fiecare dintre ei arătând groaznic, din cauza amestecului de blesteme cu care fuseseră loviţi… Se întoarseră apoi în compartiment şi închiseră uşa.”
În acest volum Harry se întâlnește pentru prima data cu Remus Lupin noul profesor de Apărare contra Magiei Negre și cu Sirius Black, considerat de întreaga lume vrăjitorească drept un criminal notoriu – în urmă cu 13-14 ani el omorâse în masă o mulțime de „mageamii” printre care și un vrajitor care a încercat să-l oprească, faptă considerată a fi fost provocată de dispariția lui Voldemort. Faptul că acesta evadase din Azkaban reprezintă o știre atât de importantă, încât a fost transmisă și prin sistemele de informare ale mageamiilor! Însă când intră în Hogwarts în ciuda multor măsuri de precauție luate de director și de profesorii școlii, se dovedește a nu fi atât de sângeros pe cât se părea. Mai târziu vom afla chiar că el este cel care i-a făcut cadou lui Harry mătura „Fulger” de Crăciun.
Harry se întâlnește cu el după ce trece prin Salcia Plesnitoare pentru a-l ajuta pe Ron. Sirius, care de fapt este chiar nașul lui Harry, nu vrea decât să se răzbune pe Peter Pettigrew, adevăratul responsabil pentru moartea părinților lui Harry, James și Lily Potter, și care nu este atât de mort pe cât s-a presupus până în prezent din cauză că era transformat în șobolanul lui Ron Weasley timp de 12 ani.
“Mica bufniţă se simţea foarte bine în palma lui Harry şi îl ciupise uşor de deget, pentru a-i arăta – într-un mod cam ciudat, ce-i drept – dragostea ei.”
“Harry simţi că i se opreşte respiraţia. Suflul rece părea că i se strecoară în inimă…”
“Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară.”
“Pana de uliu se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paragraf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi paragraful.”
“Harry citi şi reciti scrisoarea de zeci de ori, până ce Expresul de Hogwarts ajunse la destinaţie. Când trecură bariera, încă mai strângea în mână bucata de pergament.”
“Era aproape miezul nopţii şi Harry stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă.”
“Harry cerceta pagina din carte cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Arderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost – discuţii.””
“Unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley.”
“Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe deasupra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor.”
“Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, întrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă dacă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-a fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul vieţii.”
“Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşorat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună.”
“Ani de zile, mătuşa Petunia şi unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătura, de îndată ce începea vacanţa de vară şi să-i interzică lui Harry să vorbească cu vecinii.”
“Şi zâmbind încântat la vederea figurii îngrozite a unchiului Vernon, Harry cârmi căruciorul spre ieşirea din gară. Da, vara aceea se anunţa categoric mult mai bună decât vara trecută.”
“Harry le făcu semn cu mâna prietenilor săi, apoi luă un cărucior pe care îşi puse cufărul enorm, după care se îndreptă spre unchiul Vernon. Acesta îl salută în maniera lui scâboasă, dintotdeauna.”
“Harry îl văzu imediat pe unchiul Vernon. Avusese grijă să stea cât mai departe de familia Weasley. Îi privise pe toţi cu suspiciune, iar când doamna Weasley îl îmbrăţişă cu drag pe Harry, bănuielile i se confirmară.”
Story in my live 