Ziarul Lumina

„Vreau să mor pentru cel de acolo!”

“Auschwitz, sfârșitul lunii iulie 1941. La apelul de seară, din blocul 14 lipsea un deținut. Reușise să fugă. Conducătorul lagărului, Eric Fritsch, spumega de furie, amenințând să pună în practică urmările acestui fapt. În locul evadatului trebuia ca 10 bărbați să fie duși drept pedeapsă într-un buncăr și lăsați să moară de foame acolo.

Au fost adunați toți încarcerații. Fritsch a strigat arbitrar numele a 10 deținuți. Bărbații au pășit în față, unii cu fruntea sus, alții tremurând și plângând. Printre ei era și Franz Gajownizek, un tânăr polonez pe care îl aștepta acasă o soție tânără și doi copii mici. Se împletici venind în față și, plin de disperare și teamă, strigă numele soției lui, Helena, și al celor doi fii ai săi.

Orb și surd de mânie, Fritsch s-a făcut că nu vede și nu aude nimic. Adjutantul său, Palisch, care îl slujea pe șeful lagărului trup și suflet, răcni cu glasul ca de gheață al unui călău un nou ordin: „Scoateți-vă încălțările. Pentru a merge la moarte nu aveți nevoie de papuci!” Și pocnetul papucilor de lemn aruncați se amestecă cu geamătul condamnaților la moarte.

Deodată se întâmplă ceva de neînțeles. Din blocul încremenit de teamă și groază de unde veniseră deținuții strigați aleatoriu se desprinse un al 11-lea și se alătură celor 10 bărbați strigați în față. Cu glas hotărât se adresă comandantului lagărului: „Vreau să mor pentru cel de acolo!” „Cum? Vrei în buncăr? Pentru cine?” „Pentru Franz Gajownizek, el are soție și copii. Pe mine nu mă așteaptă nici o familie acasă.” Tăcere îndelungată. Apoi Fritsch spuse: „Dacă vrei așa, fie. Du-te!” Pe lista celor 10, Palisch tăie atent cu o linie un număr și îl înlocui cu altul: 16670, numărul lui Maximilian Kolbe, preot polonez în vârstă de 47 de ani.

Comandantul îl zori. Gajownizek nici măcar nu reuși să-i mulțumească salvatorului său. Se uită doar scurt în ochii acestuia. Și în timp ce, ca în vis, se întoarse în bloc, ceilalți erau mânați în buncărul morții, ultimul din cei 10 fiind Maximilian Kolbe. Îi așteptau umezeala și celulele întunecoase, fără lumină și fără paturi. Nou-veniții intrară acolo, iar în spatele lor se închise poarta grea de fier. „O să vă ofiliți ca lalelele!”, le strigă batjocoritor unul din temniceri. Prin pereții umezi pătrundeau până la ei strigătele de disperare ale condamnaților care se aflau aici pe jumătate morți de foame și de sete.

Încet, se făcu liniște în catacombe. Liniște deplină. Apoi se petrecu ceva neobișnuit. Păzitorilor insensibili la toate chinurile omenești nu le veni să creadă urechilor: candidații la moarte începură să cânte la îndemnul preotului catolic. Din toate celulele răspundeau glasuri slabe. Cei închiși au găsit în neputința lor o mângâiere. Maximilian Kolbe i-a ajutat prin aceasta să suporte moartea oribilă, înceată.

Trecuseră 14 zile. Doar patru supraviețuitori mai erau în buncăr, printre ei și preotul. El singur era mai conștient, când în 14 august 1941, supraveghetorul le-a administrat injecția intracardiacă cu fenol.

De atunci au trecut decenii. Acel polonez Gajownizek a îmbătrânit. Odată a fost întrebat: „Cum trăiești astăzi?” El a răspuns: „Este ca și cum m-am născut din nou. Această dragoste și dăruire, acest curaj al altuia, care a luat locul meu, au ars nestins în inima mea.”

Povestea lui Maximilian Kolbe, canonizat ca sfânt pentru jertfa lui, este una pilduitoare pentru noi astăzi.

Omenirea căzută în păcat a pierdut raiul, câștigând moartea și iadul. Hristos a venit lângă acești oameni pentru a le spune ceva de înțeles: „Sunt gata să merg în locul vostru, al tuturor. Iau asupra Mea judecata și moartea voastră. Eu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, port pedeapsa tuturor, ca voi să fiți liberi. Am primit crucea pe Golgota ca voi să dobândiți viață, viață veșnică.”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Legile lui Murphy

„Cunoaşteţi cu toţii cred câteva dintre celebrele legi ale lui Murphy. Vă redau aici numai două dintre ele. Prima: „Dacă totul pare să meargă bine, cu siguranţă ai omis ceva”, şi a doua: „Dacă s-a cheltuit foarte mult timp de către oameni calificaţi, căutând răspunsul la o anumită problemă, singurul rezultat fiind eşecul, răspunsul corect va apărea imediat şi absolut evident pentru prima persoană necalificată”.

Despre aceste legi care sunt verificate în practică de majoritatea noastră ştiu destui, dar cine este Murphy, autorul lor, nu ştie aproape nimeni.

Dr. Joseph Murphy a fost un pastor de origine americană şi lider al uneia dintre cele mai răspândite mişcări de dezvoltare personală din secolul trecut. Murphy a publicat mai multe cărţi, printre care Puterea subconştientuluiDe la idee la bani, în care arată felul cum conştientul şi subconştientul nostru ne pot ajuta să ne îmbogăţim, să sporim material şi spiritual, să transformăm în vieţile noastre eşecurile în biruinţe.

Cărţile lui Murphy, spun toţi cei care le-au citit, te pot aşeza pe calea succesului şi a prosperităţii. Cheia către ele e simplă: trebuie să-ţi repeţi timp de circa 5 minute, de 3-4 ori pe zi, două cuvinte: „Bogăţie-succes” şi sentimentul bogăţiei va evolua în tine, când vei stărui asupra acestei idei.

Oare să fie totul aşa de simplu?

Murphy spune că la cabinetul său au venit mulţi oameni care s-au plâns: „Am spus timp de săptămâni întregi: «Sunt bogat, am succes», dar nu s-a întâmplat nimic”. Alţii au zis: „Mi-am repetat că am succes până am obosit. Acum lucrurile stau şi mai rău. Atunci când făceam această afirmaţie, ştiam că în mod clar nu este adevărată”.

Murphy, ca să rezolve cumva situaţia, le-a răspuns: „Subconştientul vostru acceptă ceea ce simţiţi efectiv că este adevărat, nu cuvinte şi fraze fără temei”.

Concluzia istorioarei este evidentă: ca să ai o viaţă frumoasă, nu trebuie să-ţi repeţi la nesfârşit că toate lucrurile stau admirabil în existența ta, ci, analizând situaţia, să ceri de la Dumnezeu ajutor, iar tu să faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru a reuşi în ceea ce ţi-ai propus. Cu alte cuvinte, urmează un dicton simplu: „Munceşte, roagă-te, iubeşte!” (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Neîncrederea în celălalt

„În topul neajunsurilor de care suferă românii, pe primul loc se situează lipsa de încredere. De încredere în cel de lângă noi. Nu e o tară ancestrală, transmisă prin ereditate, ci ea s-a dezvoltat și a culminat în anii comunismului, care a ridicat la rang de virtute delațiunea, denunțarea cu rea intenție a celuilalt, pentru profit personal.

Neîncrederea, în anumite limite, și cu bună credință, ne ferește de numeroase neplăceri. Dar fără încredere, nici o relație socială, profesională, dar mai ales nici o legătură economică sau alianță militară nu pot exista. E adevărat, noi, românii, în istorie, am fost trași pe sfoară de mulți în care ne-am pus încrederea și care ne-au înșelat. Dar asta este o altă poveste. Pilda de astăzi ne vorbește despre încredere.

Un discipol l-a întrebat odată pe Confucius: „Care sunt principalele elemente ale unei bune guvernări?”

Maestrul a răspuns simplu: asigurarea populației cu alimente, o armată bine pregătită și capabilă să facă față oricăror provocări și o populație unită, care să aibă încredere în sine.

„Dacă ar trebui să renunți la unul din cele trei elemente, la care ai renunța, înțeleptule?”

„La arme, la armată. Necesită costuri foarte mari.”

„Bun. Și dacă ar fi nevoie să te mai dispensezi de încă un element, care ar fi acela?”, a insistat discipolul.

„Alimentele. Aș renunța la hrana pentru populație”.

„Bine, dar fără alimente, oamenii ar muri de foame!”, a replicat mirat ucenicul.

„Știu, însă moar­tea a fost din timpuri ime­moriale destinul oricărei ființe umane. În schimb, un popor care nu mai are încre­dere în sine și mai ales în conducătorii lui este cu adevărat pierdut”.

Conducătorii comuniști ai României în mod sigur nu l-au citit pe Confucius. Dar cei care au urmat după 1989?”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Femeia din spatele bărbatului puternic

„Dacă judecăm lucrurile strict din perspectiva forței fizice, da, bărbatul reprezintă sexul tare, iar femeia sexul slab. Dar dacă gândim în ansamblu, femeia nu merită deloc această etichetare injustă. Prin puterea sa de sacrificiu, de suferinţă în tăcere, de smerenie și chiar umilință, de credinţă, ea trece înaintea bărbatului. Medical este dovedit că rezistența femeii la suferința fizică o întrece de departe pe cea a bărbatului. Nu vreau să merg mai departe cu comparațiile fiindcă bărbații ar ieși ușor în inferioritate. Pentru că ne aflăm în luna martie, tema istorioarei noastre tratează despre puterea femeii și spiritul ei nobil.

În spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică. Nici un bărbat nu reuşeşte fără o femeie pricepută în spatele lui. Fie soţie, fie mamă; dacă sunt ambele, el este binecuvântat cu adevărat. Winston Churchill a fost premierul Marii Britanii aproape un deceniu, între anii 1940-1945 și 1951-1955. Despre el se spune că era un om foarte hotărât, care nu a făcut nici un compromis în lupta împotriva Germaniei lui Hitler. Dar puțină lume știe cât de aprigă era soția lui, Clementine. Împreună au avut 5 copii, dar nu despre familia fostului premier englez vreau să vorbesc astăzi, ci despre cea care i-a fost ajutor din momentul căsătoriei lor în 1908 până la moartea acestora, petrecută în același an, 1965. Într-o seară, când Winston ajunsese la cel de-al doilea său mandat politic, soții Churchill au hotărât să facă o plimbare prin Londra. În timp ce mergeau admirând casele bine îngrijite ale oamenilor, un măturător de stradă s-a apropiat de ei. Spre uimirea prim-ministrului, bărbatul nu i-a vorbit lui, ci soției sale.

După ce Clementine a discutat câteva minute cu măturătorul, Churchill, nerăbdător, și-a întrebat soția: „De ce acest bărbat a fost atât de interesat să discute cu tine?” Aceasta i-a zis că pe când erau adolescenți, el era îndrăgostit nebunește de ea. La care prim-ministrul Churchill a răspuns mulțumit de sine: „Vezi, dacă te-ai fi căsătorit cu el, ai fi fost acum soția unui măturător de stradă…”

Clementine s-a oprit din drum, l-a privit în ochi pe soțul său și i-a replicat cu bine cunoscutul calm englezesc: „Nu, dragul meu. Dacă m-aș fi căsătorit cu acest bărbat, el ar fi devenit prim-ministrul Regatului Britanic”.”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Încrederea unui copil

“În anul 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ. În urma acestei catastrofe şi-au pierdut viaţa mii de oameni. Imediat după cataclism, un tată care a supravieţuit s-a îndreptat spre şcoala unde se afla fiul său. El promisese acestuia că va fi mereu alături de el. Când a ajuns la şcoală, tatăl a observat că totul era făcut una cu pământul. Dar nu a disperat, ci s-a apucat să sape printre dărâmături. Lumea încerca să-l oprească, spunându-i că toată truda lui este în zadar. Însă, împotriva tuturor opreliştilor şi a îndemnurilor descurajante, tatăl a continuat să-şi caute fiul. După 38 de ore de muncă, neobosit, tatăl continua să-şi strige fiul. Deodată a venit răspunsul: „Tată, sunt aici!” Copilul căutat scăpase ca prin minune deoarece plafonul clădirii formase cu peretele lateral un triunghi salvator. După ce a fost scos din moloz şi şi-a mai revenit, copilul i-a spus părintelui său: „I-am asigurat pe colegii mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă, dacă tu trăieşti, vei veni să mă salvezi şi, împreună cu mine, îi vei salva şi pe ei. Ştiam că nu vei uita promisiunea făcută!”

De multe ori nu înţelegem toate lucrurile care se întâmplă în vieţile noastre. Omenirea se aseamănă astăzi tot mai mult cu un oraş care poate oricând să fie cutremurat din temelii. Dar şi viaţa fiecărei persoane pare a fi la fel cu un astfel de oraş. Dumnezeu are un plan cu fiecare. Între dărâmăturile pricinuite de neascultarea noastră, Părintele Ceresc ne caută şi vrea să ne salveze. Ne-am pus deja nădejdea în El sau mai şovăim încă?” (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Pedagog sau zugrav?

“O contesă germană din Casa de Schleswig-Holstein căuta pentru fiul ei de 6 ani, Frederik, un educator excepțional. I-a fost recomandat scriitorul creștin Chris­tian Gellert, unul dintre poeții și prozatorii germani foarte populari din secolul al XVIII-lea, care a lucrat și ca pedagog. Contesa a fost foarte impresionată de personalitatea poetului. Dar fiind o persoană cam superficială, s-a gândit că trebuie să-i mai dea câteva sfaturi preceptorului însărcinat cu instruirea particulară a micului conte. „Nu vreau să faceți din fiul meu un pedant învățat, i-a spus dama. Nu cer nimic decât cunoș­tințe sumare de limbi străine, istorie, geografie și matematică. Vreau ca fiul meu să dea o impresie bună celor care-l vor întâlni și cunoaște. De asemenea, nu doresc să faceți din fiul meu un creștin care să se roage permanent. Îmi este prea suficient dacă Frederik va învăța cele 10 porunci, iar duminica va merge la biserică. Nu e vârsta potrivită ca el să aibă prea multe cunoștințe și nici convingeri religioase prea puternice. De aceea, nu am nevoie de o predare foarte serioasă, profundă, ci una care să semene cu o zugrăveală ușoară”.

Gellert a ascultat cu răbdare dorințele contesei. După o scurtă pauză de gândire, i-a spus acesteia cu blândețe: „Dacă aceasta este intenția dumneavoastră cu privire la fiul vostru, atunci vă pot sfătui supus: Pentru această sarcină mai bine ar fi să vă luați un zugrav!” După care se înclină scurt și plecă.

Scriptura ne vorbește despre adevăr și neadevăr, despre cald și rece, despre alb și negru. Mesajul lui Hristos adresat Bisericii din Laodiceea, așa cum îl găsim în capitolul 3 din Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, spune astfel: „Nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. Așadar, ori suntem creștini, ori nu. Aceasta presupune o credință puternică în Hristos, credință care se sădește din copilărie. Dacă ea reprezintă doar ceva de fațadă, asemenea unei zugrăveli ușoare, suntem mai de plâns decât necre­dincioșii. („Sămânța cea bună”, 2015)”  (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Omul deştept nu ia muntele în piept

„Suntem adesea înclinaţi să considerăm confuzie, piedică sau nereuşită supărătoare tot ce nu se înscrie în scenariul nostru, în modul nostru de a programa viaţa şi viitorul. Mintea trufaşă s-a obişnuit să calculeze şi să planifice totul dinainte, iar în situaţiile neprevăzute ne îndeamnă să ne opunem activ pentru a adapta situaţia la calculul nostru. Rezultatul este că adunăm singuri o mulţime de piedici în calea noastră. Cu adevărat, nu există dificultăţi pe care să nu ni le putem crea singuri.

Ei bine, tocmai aici trebuie să o lăsăm mai moale. Atunci când nu putem acţiona eficace asupra obstacolului, să nu ne zdrobim fruntea nici de aspra stihie a naturii, nici de zidul surzeniei omeneşti, nici de podeaua de piatră a bisericii. Să ne cruţăm fruntea!

Omul deştept nu ia muntele în piept, ci-l ocoleşte, spune înţelepciunea populară. E o prostie să încerci să schimbi albia şi cursul râului. Trebuie să conducem râul, nu barca. De aceea, câteodată este bine să lăsăm liberă curgerea râului, prinzând valul. Există două tipuri de încercări şi de schimbări care ne răpesc liniştea. Unele nu sunt sub stăpânirea noastră, pe altele le putem controla măcar în parte. „Nu poţi opri păsările necazului să zboare deasupra capului, spune un proverb chinezesc, însă le poţi împiedica să-şi facă cuib în părul tău.” Dacă nu suntem în stare să îmblânzim vântul, va trebui să-l înfruntăm, îmbrăcându-ne mai gros. 

Un discipol se plângea maestrului său: „Am obosit, viaţa este grea. Ce să fac?” Maestrul a pus pe foc trei vase cu apă. În primul a aruncat un morcov, în al doilea un ou crud, în al treilea puţină cafea. După ce le-a lăsat pe toate să fiarbă, a scos din apa clocotită morcovul, oul şi a turnat într-o ceaşcă cafeaua.

Ce s-a schimbat?, a întrebat el. Toate au fiert.

Asta numai în aparenţă. Uită-te mai bine; morcovul tare a devenit moale şi maleabil, oul, lichid în interior şi fragil, a devenit tare. Pe dinafară au rămas la fel ca înainte, deşi apa le-a schimbat structura. La fel e şi cu oamenii, cei care par puternici şi viteji se pot pierde cu firea, pe când oamenii care par necăjiţi şi vulnerabili pot căpăta tărie.

Dar cafeaua?, s-a interesat discipolul. 

Acesta este lucrul cel mai curios: cafeaua s-a împrăştiat total în mediul ce era nou şi ostil, prefăcând apa obişnuită într-o băutură aromată. Există oameni care nu se pleacă sub această lume, ci transfigurează orice situaţie şi extrag din ea o bogată experienţă.  ” (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

„Nimeni nu poate sări peste umbra lui”

“Cuvintele de mai sus reprezintă o zicere înțeleaptă pe care Sadoveanu a pus-o în gura personajului Nechifor Lipan din romanul „Baltagul”. Ce vrea să spună această vorbă? Faptul că nimeni nu poate fi mai mult decât este. Nu e fatalism aici, nici predestinație sau resemnare, ci exprimarea cu luciditate a realității. Da, nimeni nu poate sări peste umbra lui, dar poate face minuni cu darurile oferite de Dumnezeu.

Timp de 25 de ani, cineva a stat paralizat într-un scaun cu rotile. Nu putea vorbi fără eforturi supraomenești și nu putea mișca decât două degete. I-a fost însă de ajuns pentru a duce la bun sfârșit o misiune incredibilă: traducerea Bibliei în limba chineză.

Povestea lui Joseph Schereschewsky are tot ce îi trebuie ca să devină un monument pentru perseverenţă în ciuda celor mai crunte dificultăţi. Locurile în care l-a purtat viaţa i-au transformat destinul într-o epopee. Una despre care se vorbește astăzi prea puţin.

Joseph Schereschewsky s-a născut într-o familie de evrei din Lituania anului 1831 și a rămas orfan de mic. A fost lăsat în grija unui frate vitreg mai înstărit, care a avut grijă ca tânărul să primească cea mai înaltă educaţie, plănuind să devină rabin.

La Universitatea din Bratislava, unde învăţa pentru a deprinde tainele Torei, a intrat pentru prima dată în posesia unui Nou Testament. Surprins de modul în care profeţiile veterotestamentare se împlineau în viaţa și activitatea lui Iisus, Schereschewsky a devenit creștin.

A renunţat la școala rabinică și a mers pe jos circa 800 de kilometri pentru a ajunge în Germania. Ulterior a emigrat în America, unde a studiat teologia. La 29 de ani, a fost hirotonit în Biserica „St. George”, din New York City, de unde a fost trimis ca misionar în China.

Acolo, la două săptămâni după ce a cunoscut-o pe Susan Mary Waring, erau deja logodiţi. Schereschewsky avea un dar veritabil pentru învăţarea limbilor străine și era pasionat de traduceri. A învăţat singur dialectul mandarin al limbii chineze, nu doar verbal, ci și în scris (lucru care presupunea învăţarea unui minimum de 10.000 de ideograme). Lucrul acesta l-a ajutat să traducă, de unul singur, Vechiul Testament în limba chineză. Evangheliile le-a tradus, tot el, în mongolă. Ulterior, a tradus toată Biblia în dialectul chinez wenli.

Impresionant la povestea lui Schereschewsky este că și-a trăit ultimii 25 de ani imobilizat într-un scaun cu rotile, însă în ciuda acestei nenorociri, spiritul lui a rămas liber. Profitând chiar și de cea mai mică resursă pe care o avea la dispoziţie – cele două degete pe care le mai putea mișca -, Schereschewsky a reușit să finalizeze lucrarea monumentală de traducere a Bibliei în chineză.” (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Cetatea coruptă

“Termeni precum corectitudine, șansă, conduită, onestitate, transparență sau obiectivitate sunt practic anulați în fața fenomenului corupției, acest ferment de descompunere morală care a cuprins societatea românească în profunzimea ei. Locul lor este luat de realități precum bun-plac, putere, interes, abuz, mită sau trafic de influență, care compromit și întunecă orizontul de șanse și speranțe al unei întregi națiuni.

Într-o dimineață, stăpânul unei cetăți a fost trezit de niște strigăte care se auzeau din piața aflată lângă palatul său: „Hai la mere! Mere dulci cum n-ați mai gustat!”

Ridicându-se indispus din pat și privind pe fereastră, văzu un târgoveț ce vindea într-adevăr mere, înconjurat de o mulțime de mușterii. Trebuie să fie tare bune merele alea, își spuse mai-marele cetății și, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic și îi porunci: „Ia cinci galbeni și mergi în piață de cumpără mere de la târgovețul acela”.

Primul sfetnic îi ordonă paharnicului: „Uite patru galbeni, du-te și cumpără mere de ei”. Paharnicul se adresă la rândul său stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgovețul care-și laudă acum marfa sa”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer, îi dădu doi galbeni și îl trimise în piață. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveț și îl luă la rost: „Hei, ce tot strigi așa?” Ai tulburat somnul mai-marelui cetății, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ți confisc căruța asta cu mere”. Zis și făcut. Întors la șeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruța cu mere a târgovețului”. Primul străjer se duse la stolnic: „M-am târguit cu negustorul de mere și cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reușit să cumpăr un sac cu mere”. Stolnicul i-a raportat imediat paharnicului: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă de mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate și apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfățișă dinaintea stăpânitorului cetății și glăsui: „Măria Ta, am îndeplinit porunca luminăției Tale. Numai că de acei cinci galbeni n-am reușit să cumpăr decât cinci mere.

Mai-marele cetății mușcă dintr-un măr și cugetă: „Un măr să coste un galben… Scump, foarte scump. Și cu toate astea, târgovețul acela avea o mulțime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine în cetatea noastră. Ia să măresc eu birurile…”(Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

(Adaptare după Michel Maret, „Paroles et paraboles de sagesse”, Editura Parole et Silence, Paris, 2008)

Ziarul Lumina

Poporul nemuritorilor

“Li s-a spus poporul nemuritorilor. Şi nu pe nedrept au primit acest apelativ. Fiindcă însuşi Herodot, marele istoric grec, scria în privinţa lor: „Geto-dacii se cred nemuritori şi cugetă că nici ei, nici cei mai îndepărtaţi urmaşi ai lor nu vor muri.”

Fiecare dac ducea pe pământ o luptă crâncenă. Însă el nu căuta să-şi câştige pâinea, ori să-şi apere viaţa. Fiindcă acestea i se păreau a fi prea puţin în comparaţie cu veşnicia. Nu lupta nici pentru cuceriri ori bogăţii, aşa cum fac aproape toţi oamenii. Dacă dacii luptau pe parcursul întregii lor vieţi pământeşti, făceau aceasta mai degrabă pentru a nu pierde veşnicia. Scopul lor pe pământ era trăirea acestei veşnicii. Pe un asemenea popor, alcătuit din oameni îndrăgostiţi cu pasiune de veşnicie cu greu îl puteai învinge. Fiindcă, în general, cei care nu sunt legaţi de bunuri pământeşti, cei gata de a renunţa uşor la existenţa terestră pentru că au certitudinea celei cereşti sunt anevoie de clintit şi imposibil de îngenuncheat.

Chiar şi atunci când au fost cuceriţi de romani, dacii nu au acceptat umilinţa învinşilor, ci au trecut în lumea de dincolo demni, luptând ca nişte eroi.

Decebal, ultimul rege al Daciei înainte de cucerirea ei de către împăratul Traian, nu era cu nimic mai prejos decât adversarul său occidental. O dovedeşte faptul că în timpul împăratului Domiţian, dar şi al urmaşului său, Nerva, Imperiul Roman plătea tribut dacilor câte doi oboli pentru fiecare cetăţean din peninsula italică. Acest tribut înjositor a fost onorat până când pe tronul de la Roma a urcat Ulpius Traianus, un împărat militar, un soldat din speţa cea mai pură.

Visul lui, ca al oricărui imperator pe vremea aceea, a fost să ocupe Dacia. Pentru aceasta a construit drumuri care să înlesnească armatelor sale calea către ţara numită mai târziu de toţi istoricii drept California Europei pentru bogăţiile sale de aur, argint, dar şi pentru grânele, mierea şi animalele acelui pământ mult râvnit. Traian a ordonat construirea podului peste Dunăre, a chemat ingineri topometri pentru a măsura munţii dacilor, specialişti care să studieze clima zonei. A comandat cele mai performante arme pentru a putea să învingă acel popor simplu, dar în acelaşi timp nobil şi viteaz care nu oprimase pe nici unul din neamurile vecine lui. Din Galia, de la Macon a procurat arcuri şi săgeţi, de la Autun, armuri, de la Reims, spade şi scuturi, de la Soissons, baliste şi aşa mai departe.

Traian ştia din cronicile latine că dacii sunt cei mai imprevizibili şi mai de temut luptători cu care putea să aibă de-a face. Doar Tettius Julianus, un ilustru general, ţinuse piept dârzeniei dacilor printr-o stratagemă pe cât de ingenioasă, pe atât de dezonorantă. Fiecare soldat roman avea înscris pe scutul său numele lui propriu. În cazul în care respectivul, în urma unui atac, ar fi dat înapoi, ar fi părăsit câmpul de bătaie, putea fi urmărit şi mai apoi pedepsit foarte uşor.

În urma primelor campanii militare întreprinse de Traian în Dacia, pierderile au fost mari de ambele tabere. Este consemnat că romanii aveau atât de mulţi răniţi încât însuşi împăratul şi-a oferit o parte din hainele sale pentru a beneficia de bandaje cei care aveau nevoie.

Urmaşii acestor mari oameni pe care istoria nu i-a separat, Decebal şi Traian, sunt poporul din care noi facem parte, poporul român.

Un popor cu rădăcini nespus de adânci, un popor creştin, căci mulţi soldaţi din armata romană mărturiseau la începutul celui de-al doilea secol creştin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. 

Să nu ignorăm identitatea noastră demnă de cea mai mare cinste, bine ştiind că cine nu-şi cunoaşte trecutul nu are parte de viitor. ” (Augustin Paunoiu)