Ziarul Lumina

Pe Calea Lactee

“E mai frumos să mergi după lapte la cioban decât într-o țară străină!

Atunci când te duci într-o astfel de țară, precis nu poți pleca de acasă desculț. Și precis drumul n-o ia peste câmp, așa cum o ia cel pe care merg eu alături de mama. Și precis nu se ține după tine un roi de licurici, așa cum se ține după noi. Asta pentru că, atunci când am ajuns în dreptul bisericii, l-am rugat în gând pe Dumnezeu să aibă grijă de inima mamei, iar El mi-a răspuns cu licuricii că da.

Iar stelele precis n-ar avea nici un interes să coboare atât de aproape de pământ, ca să poți vedea ca-n palmă pe unde umbli, așa cum vedem noi doi. Precis are și tataie Ion un amestec aici. El și celelalte stele ce și-au trăit viața de oameni vii pe acest câmp. Este, mă gândesc, cea mai mare bucurie a lor. Când văd pe cineva de la noi din sat pornind pe întuneric la drum, se grăbesc să le dea o mână de ajutor. Și-o fac presărându-le lumină în cale!

Biserica se făcea tot mai mică în urmă. O vedeam cum stă lipită de sat în depărtare. Așa mă vedea și tataie Ion pe mine de sus, lipit de mama. Urâtul mamei nu se mai vedea deloc. Îi trecuse. Altădată m-aș fi speriat să știu că suntem singurii oameni care se găsesc pe drum. Dar acum îmi plăcea. În afară de mama și de mine, nu mai era nimeni, nu doar pe drum, ci nicăieri pe câmp. Poate că nicăieri pe lume. Așa mi se părea, cu toate că știam că trebuie să mai fie cineva.

Îmi doream să nu se termine prea curând nici drumul, nici câmpul, nici noaptea.

Tocmai trecea Carul Mare pe deasupra noastră. Carul Mic, care era față de el cam la fel cum eram eu față de tata, avea să ajungă și el Car Mare într-o zi. Asta îmi închipuiam că trebuie să se întâmple.

Și-mi mai închipuiam ce grozav ar fi fost ca eu să mă transform dintr-odată în lucru din ființă, și să rămân pentru totdeauna acolo, printre porumburi, și să rămână și mama cu mine, ca să aibă cine să mă țină de mână, iar eu să am cui să-i aud inima bătând, fiindcă aș fi vrut ca inima ei să bată mai departe. Să fim și noi așa cum erau măgurile și fântânile. Iar stelele să ne îmbrace mereu în razele lor. Și satul să rămână mereu în locul unde se găsea acum, cu biserica lipită de el și cu roțile Carului Mare lipite de biserică.
(Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție la Editura RAO)” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Ziarul Lumina

Singur la părinți

“După mama, tata și tataie Gheorghe, cea mai apropiată rudă a mea e dudul din fundul grădinii, care mi-e frate, cu toate că Ion Corcilă zice că nu poți fi rudă cu pomii.
Eu pot. Și pot pentru că mi-e urât să fiu singur. Singur la părinți, vreau să spun.
Asta înseamnă singur acasă, atunci când mama și tata pleacă la câmp. Și ei pleacă mereu, în afară de zilele de duminică și cele de iarnă.
Duminica nu le dă voie Dumnezeu să muncească.
Iarna, pentru că își ia câmpul concediu și sunt nevoiți să-și ia și ei.
Vara mi-e cel mai urât. D-aia m-am și făcut frate cu dudul. Poate un pic și din cauza dudelor de care nu mă satur aproape niciodată, deși, atunci când se coc, mă satur în fiecare zi și se mai satură și alții, fiindcă dudul nostru e mare, mare de tot, nu-l întrece nici un alt dud din sat în înălțime.
N-are voie să fie rudă decât cu mine. Despre dud zic. Cu alții nici nu e cazul, deoarece numai eu sunt singur la părinți. Și așa rămâne tot timpul. Cu toate că mi-e frate, dudul n-are cum să fie și copilul părinților mei. Nu pot să fiu asta decât eu.
Când se coc dudele, am cu cine sta de vorbă. Dudul numai așa poate să vorbească, prin dude, ceea ce mie îmi convine, fiindcă sunt mai dulci decât marmelada pe care mi-o cumpără mama de la magazin. Mi-ar cumpăra mai des, dacă ar avea destui bani, dar n-are decât o singură dată pe lună.
Dudul nu cere nici un ban. Că doar d-aia suntem frați! Cum să-mi ceară!?
Plus că el este chiar singur-singurel pe lume.
Dacă n-aș fi eu, n-ar avea cu cine să schimbe o vorbă.
Copiii ceilalți, pe care-i primesc în curte, nu-l întreabă niciodată nimic, doar sar de pe o cracă pe alta, vârându-și burta în răcori.
Eu îl întreb tot felul de lucruri, în timp ce-mi umplu buzunarele cu dude:
Cum e să fii pom?
Dacă n-ar vrea să facem schimb, adică eu să fiu dud, iar el om, în locul meu! Măcar o zi. Dar să nu fie de vară. Deoarece ar trebui să fac dude. Și nu cred că m-aș pricepe.
Ar însemna ca-n ziua aceea să nu mai putem vorbi. Noroc că dudul nu vrea. Să fie om, vreau să spun.
Mie, dacă e vorba de o singură zi, mi-ar fi plăcut. Numai să nu se nimerească în ziua aceea mama acasă. Și-ar da imediat seama de schimbare.
Dar n-ar ști cum să mă așeze la masă. Și nici cum să mă ducă seara în brațe la culcare.
Nici măcar tata, care e mai
înalt și mai puternic decât mama, n-ar putea.
Sunt sigur c-ar veni lângă mine, de mama zic, ca să-mi audă inima bătând, iar după ce ar auzi-o, mi-ar spune, cu vorbe la fel de dulci ca dudele, că mă roagă să fiu din nou om, cum am fost, nu din nou fiul ei, fiindcă aș rămâne așa mereu, și dacă ar fi să devin pentru totdeauna pom.

Fragment din romanul Atunci când era mereu duminică, în curs de apariție.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)