Etichetă: Alexandre Dumas

Carti

Alexandre Dumas – Regina Margot

Andreea Marin

La sfârșitul secolului al XVI-lea, sub domnia capriciosului rege Carol al IX-lea, când catolicii își disputau cu protestanții puterea politică, căsătoria dintre regina Margot și un prinț protestant, Henric de Bourbon, a reprezentat o șansă pentru reconciliere.

Dar destinul a hotărât altfel și a urmat sângerosul masacru din noaptea Sfântului Bartolomeu, petrecut în anul 1572, când au fost uciși sute de protestanți.

Într-o perioadă tulbure, când intrigile de la Curte se înmulțesc la nesfârșit, regina Margot trăiește o poveste de dragoste cu tânărul La Môle, și el protestant. Viața celor doi, precum și a regelui Henric de Bourbon, este periclitată de planurile malefice pe care le urzește neîncetat Caterina de Medici.

“Cheia enigmei pe care o caută de trei mii de ani încoace toţi filozofii lumii: să nu întrebi niciodată o femeie de ce iubeşte; mulţumeşte-te să o întrebi: „Mă iubeşti?”

“Această ultimă dovadă, fără de care prietenia nu există: încrederea neţărmuită.”

“E adevărat că o femeie nu iartă niciodată altei femei că i-a luat un bărbat, chiar atunci când nu-l iubeşte.”

“Când iubeşti cu adevărat, trebuie să iubeşti până la moarte!”

“Există chei care deschid uşi pentru care nu sunt făcute.”

“Prietenia este o stea, pe când dragostea… dragostea nu este decât o lumânare. O să-mi spui că există mai multe tipuri de lumânări, şi că printre ele sunt unele mai bune; cea trandafirie e cea mai bună, dar oricât de trandafirie ar fi lumânarea, tot se topeşte, pe când steaua străluceşte mereu.”

“O, ce plăcut e să-ţi odihneşti mintea cu ajutorul inimii, nu-i aşa? Şi apoi, după nebunie, să zâmbeşti!”

“Nenorocită viaţă! Mereu lucruri neobişnuite, niciodată pământ sigur sub picioare! Când te bălăceşti în apă până la gât, când pluteşti deasupra norilor! La mijloc, niciodată!”

“Un adevărat îndrăgostit nu se simte fericit decât atunci când o vede sau o ţine la piept pe fiinţa iubită, şi suferă când ea este departe.”

“Într-o dragoste pot fi şi lucruri serioase, mai ales în dragostea unei regine.”

“Nimic nu le scapă muribunzilor din ce gândesc despre ei cei din jurul lor.”

“Şi, totuşi, nădejdea este un simţământ atât de adânc înrădăcinat în sufletul omului că, deşi nădejdea unora e o adevărată nebunie, ei continuă să nădăjduiască.”

“La moartea unui rege, oricare ar fi el, există întotdeauna unii care pierd ceva şi se tem că sub cel ce va urma la tron nu vor mai dobândi acest „ceva”.”

“Unele poveri sunt prea grele pentru a putea fi purtate de anumiţi oameni.”

“La orice femeie, chiar de rând, atunci când iubeşte, dragostea nu se împiedică în nimicuri, căci dragostea adevărată înseamnă şi ambiţie.”

“O femeie nu e cu adevărat puternică decât atunci când dragostea şi interesul se contopesc în egală măsură; şi dacă precumpăneşte doar unul din acestea, e vulnerabilă ca Ahile.”

Carti

Alexandre Dumas – Laleaua neagra

Andreea Marin

Laleaua neagră, publicat în 1850, este un roman istoric a cărui acţiune se petrece la sfârşitul secolului al XVII-lea, surprinzând evenimentele prin care Wilhelm de Orania preia puterea în Olanda, pe fondul masacrului fraţilor Johan şi Cornelius de Witt, acuzaţi de înţelegeri secrete cu Franţa. În acest timp, departe de tumultul politic, tânărul Cornelius van Baërle, finul lui Cornelius de Witt, se dedică pasiunii cultivării de lalele, încercând să creeze o lalea neagră, pentru care Societatea Horticolă din Haarlem oferă un premiu de o sută de mii de florini.

Văzându-l aproape izbutind acest lucru, vecinul său, din invidie şi avariţie, îl denunţă drept complice al lui Cornelius de Witt. Acuzat de înaltă trădare, van Baërle ajunge astfel la temniţă. Singura lui consolare este Roza, frumoasa fiică a temnicerului, care îl ajută să născocească un plan pentru a-şi creşte laleaua în secret. 

“Omul primeşte întotdeauna prea mult de la soartă ca să fie fericit şi destul ca să nu fie.”

“Chiar şi casele regale pornesc uneori din coliba tăietorilor de lemne sau din bordeiul pescarului.”

“Cornelius de Witt: Intenţia înlocuieşte câteodată fapta.”

“Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă, dar când un aemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.”

Carti

Alexandre Dumas-fiul – Dama cu camelii

Andreea Marin

Romanul a fost inspirat de un episod din viața lui Alexandre Dumas fiul – dragostea lui pentru Marie Duplessis, o curtezană.

Acțiunea romanului, o tragedie, are loc la Paris: tânărul Armand Duval s-a îndrăgostit de curtezana Marguerite Gautier. Singurele flori acceptate de Marguerite sunt cameliile. La început dragostea tânărului Armand nu este împărtășită de Marguerite, dar cu timpul se va îndrăgosti și ea de Armand. Acesta îi cere să renunțe să mai primească clienți. Când tatăl lui Armand află de iubita fiului său, încearcă prin toate mijloacele să-i despartă pe cei doi îndrăgostiți. Văzând că fiul său nu acceptă sfaturile sale, tatăl lui Armand caută în taină să o convingă pe Marguerite că relația lor de dragoste nu are perspective de viitor, și încearcă s-o înduplece să nu distrugă cariera lui Armand. Marguerite acceptă cerințele lui Duval tatăl și se întoarce la viața de curtezană. Armand este indignat de hotărârea luată de Marguerite.

Între timp, sănătatea Margueritei, care suferea de tuberculoză, se înrăutățește. Pe patul de moarte, ea dezvăluie adevăratul motiv pentru care ea a devenit din nou curtezană, cu alte cuvinte ea îi spune lui Armand de vizita tatălui lui.

“Copilul e mic, dar în el e cuprins omul; creierul e strâmt, dar el adăposteşte gândirea; ochiul nu este decât un punct, dar el cuprinde în privirea sa orizontul.”

“Femeii căreia educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre tărâmul binelui; aceste cărări sunt durerea şi iubirea. Amândouă sunt spinoase; acelea care o apucă pe această cale îşi sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar îşi lasă, în acelaşi timp, în mărăcinii de pe drum gătelile viciului şi ajung la capătul lui în acea stare de goliciune de care nu te ruşinezi în faţa Domnului.”

“Să pui stăpânire pe o inimă neobişnuită cu atacurile, înseamnă să intri într-un oraş deschis şi fără pază.”

“Viaţa îşi are farmecul ei, depinde numai cu ce ochi o priveşti.”

“Într-o carte a lui Alphonse Karr, intitulată Am Rauchen, un personaj urmăreşte într-o seară, o femeie foarte elegantă de a cărei frumuseţe se înamorase la prima vedere. Se simte în stare de a face orice, de a cuceri orice, de a se lansa în orice, numai pentru a săruta mâna acelei fete. Abia de îndrăzneşte să privească glezna cochetă care se ivea de sub rochia uşor ridicată în mână, pentru a nu se murdări la atingerea cu trotuarul. În timp ce el visa la tot ce ar fi în stare să facă pentru a poseda această femeie, ea se opreşte la colţul unei străzi şi-l întreabă dacă nu vrea să urce în apartamentul ei. Bărbatul întoarce capul, traversează pe celălalt trotuar şi se duce acasă copleşit de mâhnire.”

“Ce sublimă naivitate e iubirea!”

“Copilul este mic, dar în el e cuprins omul; creierul este mic, dar el adăposteşte gândirea; ochiul nu este decât un punct, dar el cuprinde cu privirea întreg orizontul.”

“Sărmane creaturi! Dacă e o greşeală a le iubi, e bine cel puţin a le compătimi. Compătimiţi pe orbul care nu a văzut niciodată lumina zilei, pe surdul care nu a auzit niciodată acordurile naturii, pe mutul care nu a putut niciodată să-şi exprime prin viu grai gândurile, şi, sub un fals pretext al pudorii, nu compătimiţi această orbire a lumii, această surzenie a sufletului, acest mutism al conştiintei care duc la nebunie pe nefericita îndurerată şi care, fără voia ei, o fac incapabilă să vadă binele, să audă vocea Domnului şi să rostească limba curată a dragostei şi credinţei.”

“Mult rău trebuie să fi săvârşit înainte de a naşte, or, fără îndoială că ne vom bucura de o mare fericire după moarte, dacă Dumnezeu ne lasă să pătimim atâta în această viaţă, să răbdăm toate chinurile ispăşirii şi toate suferinţele unui dureros şir de încercări.”

“E întodeauna greu să alini o durere pe care nu o cunoşti.”

“Nu te vei întoarce, deci, înainte de moartea mea? Mi se pare că dacă ai veni, m-aş vindeca… Dar la ce bun să mă vindec?…”

“Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fi îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţi această nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai vrea sa fii numai tu.”

“Iubirea adevărată te face totdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră.”

“Adeseori te bucuri nespus de o copilărie şi găsesc că e o adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel care se bucură de ea.”

“Spunându-ţi păsurile, îţi alini suferinţa.”

“Oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită îşi pierde din parfumul şi din armonia ei în contact cu oamenii şi cu lucrurile.”

“Numai bărbaţii au tăria să nu ierte.”