Povestiri si amintiri

Descantatul

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cum rar oamenii aveau posibilitatea de a ajunde la medic se bazau pe medicina verde si descantecele care se pare ca aveau leac atata timp cat credeau in ele. Descantece…nu vraji. Diferenta este ca descantecele aveau intentii bune.

Am cunoscut doua batranele care stiau sa descante. Una a fost o strabunica care descanta:

– de deochi, care toata lumea stie ce este;

– de plecate, atunci cand imi era scarba sa mananc, cu stari de voma (aici ma masa usor pe mana in timp ce zicea descantecul sau cu un ac pe il dadea cu varful prin cenusa, intepa o ceapa taiata transversal, apoi punea otet pe ea si mi-o lega la burta cu o carpa);

– de bube dulci (se descantau cu o lingura de lemn infierbantata la o sursa de caldura pe care o atingea de bubele din jurul gurii);

– de najit (se descanta cu o carpa pe care o aprindea in foc si o rotea in jurul urechii bolnave, daca nu ardea nu aveau najit, iar daca se aprindea aveai), mi s-a descantat si mie si chiar a avut leat;

– de mana la vaci (o femeie rea prin ritualuri demonice a facut sa nu mai dea vaca bunicii mele lapte, stiu ca vecina ei si-a trimis nepotul sa-I ceara o oala cu lapte sub pretextul ca ii este rau in scurt timp vaca nu a mai avut brusc lapte si era sa-I moara si vitelul sugar, asa ca a venit la a doua femeie descantatoare pe am cunoscut-o, vecina cu noi “tata Stana” si a rugat-o sa-I lecuiasca animalul. S-a lasat cam greu indublecata, dar pana la urma a acceptat (nu prea mai vroia pentru ca fiind batrana, considera ca e pacat si parintele ii interzisese sa mai practice astfel de ritualuri ca sa o poata impartasi, cu toate ca erau benefice), i-a descantat intr-un lighean cu tarata de grau, apoi animalul a mancat-o si s-a vindecat). Nu e basm, e lucru vazut cu ochii mei.

Eu cam pe astea le cunosc pentru ca le-am vazut, dar am mai auzit si de altele:

– de muscatura de sarpe;

– de plansori (cand bebelusii plangeau in continuu);

– de bagat in blide (cand un copil era firav, plapand, nu prea manca);

– de “scranteala” a mainii (se masa cu apa si sapun apoi se calca piciorul sau mana luxata pe pragul usii de trei ori);

– de argint viu (se descanta cu ajutorul cutitelor in apa pe care o bea cel bolnav).

Se zicea ca descantecele au leac sigur daca femeia descantatoare era din gemeni, dar nici strabunica, nici vecina nu erau din frati gemeni si toata lumea cu problem le cerea ajutorul si zicea ca se vindeca.

Povestiri si amintiri

Marea pasiune a mamei

Povestea goblenului a inceput acum aproximativ 15 ani cand la vizita unei verisoare a bunicii discutand cu se mai ocupa aceasta i-a spus ca s-a apucat sa coasa goblenuri. Bunica i-a povestit mamei care nici nu stia ce sunt, dar a devenit curioasa. Fiind vara si vacanta verisoara cu pricina fiind profesoara a mai revenit si pana atunci mama deja a cusut unul mic (10X10cm) numit „Iarna” ca sa il vada si in cazul in care nu face bine sa o ajute. Surprinzator cususe cat de cat bine cu unele mici greseli avand in vedere ca era autodidact, fara internet, fara alta sursa de informare.

De atunci mama a devenit pasionata de goblen (iar eu o colectionara) si pana acum a cusut cca. 25, daca ar fi facut continuu cred ca nu ar fi fost loc sa le puna pe pereti, iar sa vanda nu a gasit, asta i-ar fi dat posibilitatea de a lucra cat mai multe.

Povestiri si amintiri

Obiceiuri pierdute

Am o varsta frageda, dar in cativa ani de cand am amintiri s-au schimbat mult lucrurile in sensul ca s-au mecanizat sau au disparut din indeletnicirile oamenilor.

De exemplu aratul pamantului se facea in mare parte cu animalele, boii sau caii, acum in proportie de 95% cu tractorul; cositul ierbii se facea exclusiv manual, acum cu cositoarea sau la fel cu tractorul; cand eram mica bunicile mele spalau lana la garla apoi o torceau, teseau sau tricotau, acum lana este aruncata de catre ciobani; din grasimea si resturile de la porc femeile faceau sapun de casa intr-un cazan mare in care se mai punea soda caustica, sare si plante ca: menta, pelin, acum nu am mai vazut pe nimeni facand asa ceva; cheagul pentru branza se facea doar din pielita luata de pe stomacul porcului, acum se cumpara; pe drum treceau carute cu coviltire care videau var, lua lumea pe porumb sau bani, nu mai vin de cativa ani lumea cumpara la punga sau lavabil; s-a pierdut fieraria, aveam in sat cateva acum doar la una dintre ele se mai potcoveste cate un cal sau se mai „panzuie” cate un topor.

Povestiri si amintiri

Scrisoare catre mama

„Dragă mamă,

Îţi scriu acum, deşi nu-mi stă în fire, dar a trecut prea mult timp de când nu mă mai comport ca fetiţa ta cu păr împletit în codiţe, ce zbenguindu-se fără încetare, îţi spunea fără cuvinte, prin inocenţa sa: Te iubesc, mamă…

A trecut prea mult timp şi de când nu m-am mai lăsat cuprinsă de braţele tale iubitoare, care întotdeauna mi-au fost deschise, mie copilei tale, şi a căror căldură şi iubire vindecau orice rană şi uscau orice lacrimă scursă pe obrajii mei… Nici părul meu nu a mai fost mângâiat de mâinile tale muncite, dar demne şi iubitoare, ce-mi împleteau cu răbdare şuviţele mele sărutate de vântul atât de prietenos de acasă. Nici vocea ta nu mai e cea care mă trezeşte dimineaţa, şoptindu-mi duios: Bine te-ai trezit, copila mea! sau care să-mi cânte pe-nserat, printre lacrimi, cântece atât de dragi sufletului meu, ştiute doar de tine, mamă! Nu mai e nici mâna ta, să mă strângă uşor când mi-e teamă sau să mă ridice când mă împiedic şi cad… Şi acum îmi amintesc cum mi-ai şters, cu atâta dragoste, lacrimile ce-mi curgeau şiroaie când îmi priveam genunchiul julit, înghiţindu-ţi propria durere. Atunci nu ştiam, dar acum înţeleg… Te durea mai mult decât pe mine. M-am ghemuit în braţele tale, şi-am adormit amândouă pe prispa vechii case, mângâiate de razele blânde ale lunii ce ne veghea în tăcere.

Îmi lipseşte şi mirosul tău, atât de plăcut și curat. Parcă era însuşi mirosul uliţelor pe care mi-am petrecut frumoasa-mi copilărie, al cărărilor ce duceau spre câmpul pe care-l munceai cu atâta chin, pentru a-mi fi mie bine şi a nu-mi lipsi nimic, al odăilor curate și micuţe, dar pline de dragostea pe care o împrăştiai în juru-ţi. Un miros pe care nu l-am întâlnit niciunde, decât la tine. Nici nu aş avea cum, căci numai tu miroşi a „acasă”, fiindcă tu însăţi eşti „acasă”, pentru mine.

Stau şi îmi amintesc cu câtă răbdare m-ai învăţat tot ce ştiu acum. Cum mă luai dimineaţa şi, cu picioarele desculţe, păşeam prin iarba ce se îmbăia, timidă şi verde, în roua căzută din cer, cum priveam cu nesaţ primele raze ale soarelui de primăvară, pentru a alerga apoi fără teamă, doar râzând, prin livada proaspăt înflorită. Îmi ziceai: Închide ochii şi trage adânc în piept aceste miresme, fiindcă ele sunt din locul din care ai venit şi tu, îngeraşul meu: din Rai! Şi apoi dispăreai, râzând printre pomii îmbrăcaţi cu veşminte de primăvară.

M-ai învăţat să iubesc atât de frumos, mamă! Nu lucrurile, ci oamenii! E minunat să iubeşti, aşa cum o faci tu! Să dăruieşti până şi ultima bucăţică din inima ta celorlalţi, îmi spuneai adesea. Să îţi pleci fruntea, chiar şi atunci când eşti nedreptăţită, şi să oferi zâmbetul tău oricui, copila mea! Dar, nu pricepeam… Eram prea copil să îmi dau seama câtă dreptate aveai. Acum însă, înţeleg, că doar marea ta iubire făcea să-ţi apară pe chip zâmbetul tău, clădit pe atâta sacrificiu și suferinţă.

M-ai şi certat, desigur! Dar cuvintele tale de dojană au fost ploaia de care aveam nevoie pentru a creşte frumos şi pentru ca nimic să nu-mi păteze frumuseţea sufletului. Ai încercat mereu să sădeşti in inima mea doar ceea ce ar dura o veşnicie şi să mă fereşti, pe cât ţi-a stat în putinţă, de orice mi-ar putea răpi lumina. Mi-ai arătat că acolo unde este iubirea, acolo sunt şi curajul, încrederea, frumosul, durerea, dorul, credinţa…

Nu m-ai învăţat însă un lucru… Cum să fac toate astea, de una singură?

De asta îţi scriu, acum. Sunt tristă şi sufletul meu parcă e gol şi neputincios… Se zbate, lipsindu-i ceva… Privesc în jur, dar ochii mei nu văd ceea ce caută… Respir şi simt cum pământul proaspăt udat de ploaie emană un parfum ce-mi răscoleşte sufletul şi mă trage înapoi în timp, pentru a-mi găsi liniștea…

E copilul din mine, care a încetat să mai fie aşa cum l-ai învăţat tu, care s-a încăpăţânat să fie ca ceilalţi, dezbrăcându-se prea uşor de hainele croite de tine, cu atât de mult drag și chin. Ajută-mă să fiu iar eu, cea care doar cu privirea, mângâierea, îmbrăţişarea poate să îţi spună din nou, fără cuvinte… Te iubesc, mamă.” (Simona Mirodone – text premiat în cadrul Consursului de eseuri ASCOR Iași, organizat cu ocazia zilei de 8 martie 2015 )

Povestiri si amintiri

Dragobetele – sarbatoarea dragostei

Popular se spune ca daca baietii prind o fata si o saruta, fata s-a lasat prinsa deoarece il place si de obicei se logodeau in aceasta zi, se mai spune ca pasarile isi aleg partenerul semn ca vine primavera si multe alte lucruri legate de aceasta zi pe care le stim cu totii, insa lucrurile au degenerate mult de la traditia sarbatorii.

Eu as vrea sa fie altfel ziua aceasta pentru mine, asta pentru ca nu imi plac cliseele si nici sa merg cu turma. Imi inchipui sa fiu indragostita, sa petrec cu persoana iubita undeva intr-o poiana plina cu ghiocei, acompaniati de cantecele pasarilor, imbracata intr-o rochita surprinzatoare lucrata manual pe timpul iernii. Intr-un moment ca acesta nu vreau sa port niste haine extravagante, nu vreau sa stau intr-un restaurant cu un meniu sofisticat in fata, nu vreau un cadou doar pentru simplul fapt ca asa este la moda. Sa revin la fantezia mea…cu linistea din natura, sa ne prinda seara si atunci sa-mi ceara sa-i fiu sotie, cu un inel simplu care sa simbolizeze dragostea nu bogatia.

Povestiri si amintiri

Vremuri de alta data

Vecinii din satul bunicilor mei  îmi sunt cunoscuţi deoarece am copilarit acolo, de fapt unii dintre ei îmi sunt tare dragi şi de care mӑ leagӑ amintiri ce mӑ fac sӑ devin un pic nostalgicӑ. Tanti Lucreţia, “tanti” cum îi spunem noi, cu nea Coman şi nepoata lor Mӑdӑlina au fӑcut parte din acele familii dragi mie. Eram în casa lor la orice orӑ şi mereu eram primitӑ bine. Acum când merg la mamaia mӑ uit spre casa lor care e goalӑ de câţiva ani şi îmi amintesc perioada copilӑriei când îi vedeam când pe unul când pe altul pe bӑtӑturӑ cu diferite treburi, iar eu şi Izabela (prietena cea mai buna din copilarie) stӑteam şi ne jucam pe prispa lor care a rӑmas în sufletul meu ca unul dintre cele mai iubite locuri. Când era Mӑdӑlina la ei, mai mult în vacanţe era o deosebitӑ plӑcere pentru mine, o urmӑream când fӑcea treburile, deseori ne acorda din timpul ei, ne  fӑcea unghiile lucru care ne încânta, simpla ei prezenţӑ îmi dӑdea o stare de bine. Timpul trecea fara sa ne dam seama, venea ora mesei si nu ne mai lasa sa plecam acasa, stateam si ne simteam ca facand parte din familie.

dasha.ro
Povestiri si amintiri

O perla…

Invat pentru ultimul examen din aceasta sesiune. Momentan am luat o pauza (visez si noaptea letopisete, Tiganiade, romantismul cu operele lui), ma mai relaxez ascultand muzica sau vizionand un film bun, asa mi se fixeaza in memorie ce am invatat…este stilul meu.

Mi-am adus iarasi aminte de o situatie comica si am inceput sa rad singura, i-am reamintit mamei si am ras amandoua copios.  Eram in clasa a IV-a, primul an in care aveam disciplina istorie si ca o paranteza materia mea favorita. Toate bune si frumoase pana la primul test care avea trei puncte, primele doua nu prea mi le mai amintesc (aveau legatura cu niste lupte de pe la Dunare cu turcii si cu unirea realizata de Mihai Viteazu), insa pe cel de-al treilea subiect  il stiu perfect datorita conjuncturii, suna cam asa: “Cum a murit Constantin Brancoaveanu?”. Raspunsul venit din partea unui coleg a fost: “Constantin Brancoaveanu a murit de cancer la ficat.”

Pentru ca eram relativ putini in clasa si fiind ultima ora am rugat-o pe doamna invatatoare sa ne verifice lucrarile pe loc. L-a lucrarea colegului a avut un soc, iar dupa ce si-a revenit ne-a comunicat si noua perla. Cred ca intelege oricine ce s-a intamplat atunci si care au fost urmarile, s-a continuat chiar si in sedinta cu parintii, nu mai zic ca fiecare dintre noi am povestit acasa sau colegilor din alte clase, cateodata si acum il mai tachinam pe aceasta tema.

Nu a fost vorba de rautate, m-am amuzat, ceea ce cred ca ar fi facut oricine si mult mai urat, se intampla, eram mici, dar in schimb am fost o clasa unita, ne-am inteles, ne-am ajutat, cu cateva exceptii.

noriel.ro
Povestiri si amintiri

Dantela bunicii

Am inaintea mea trei generatii de femei (strabunica/mamaia batrana, bunica/mamaia si mama)care se indeletnicesc cu lucrul manual de la razboiul de tesut, la crosetat, tricotat, prelucrarea lanii, acum mai nou goblen si coaserea iilor populare obicei care in zona noastra era de mult uitat. Daca la prima generatie era o necesitate, la a doua obisnuinta, acum pentru mama nu mai este decat placere si un mod de relaxare.

Am trait in preajma fiecareia dintre ele, mi-au umplut copilaria minunat, m-au fascinat fiecare prin manopera ei. Pe strabunica parca o vad cu furca in brau torcand lana, pe bunica la razboi unde eram inconjurata de atatea fire colorate si pe mama cu acul in mana.

f64.ro

In ciuda faptului ca mestesugul acesta a fost ceva normal in familia mea, de mine nu s-a lipit, poate pentru ca intotdeauna a fost cineva care mi-a facut articole pe gustul meu…oare acesta este motivul pentru care nu am continuat traditia? Sincer cred ca orice minune dureaza doar trei “generatii”. Printre multe lucruri pastrate de la ele sunt aceste dantelute crosetate care initial au fost create pentru a impodobi o camasa sau ie populara, dar in afara de aceasta intrebuintare ele pot fi aplicate si la o rochita sau bluza dintr-un material natural (in, bumbac)pentru a scoate piesa respective din anonimat, si consider ca valoarea lor este inestimabila vizavi de cele facute in serie.

Povestiri si amintiri

Ploua…

Se spune ca picaturile de ploaie sunt lacrimile Celui de Sus.

Ne-a suparat poleiul, am alunecat, ne-am straduit sa stam in picioare cand ele nu vroiau sa ne mai asculte, ba chiar am inceput al injura in coltul gurii…

Da, dar poleiul acesta suparator s-a format din acele picaturi aducatoare de viata…am uitat oare? Picaturile acelea pe care atunci cand e seceta nu stim cum sa imploram cerul sa ni le trimita, suntem in stare sa facem incantatii in jurul focului ca amerindienii sau sa apelam la ritualul Caloianului (o sa explic ce inseamna cu alta ocazie).

Da, dar de ce ploaia este atat de frumos cantata in luna lui marte de Nichita Stanescu sau de Mihai Eminescu in “Si era ploaie cu senin” sau de Ion Minulescu in nenumaratele-i versuri. Ca ploaia e benefica ne invata inca din primii anisori George Cosbuc in poezia ”Vine ploaia”, Grigore Vieru in ”Ploaia”, etc.

Fiecare om, pana la urma, are dreptatea lui, am auzit pe cineva spunand ca ploaia il indispune, pe altcineva ca ii da o stare depresiva, mie insa imi place atat de mult, am spus la un moment dat ca ploaia este romantica, imi da o stare de bine. Ma fascineaza spectacolul stradal oferit de umbrelele larg deschise: culori, miscari mai grabite sau mai incete, chipuri ascunse sub aceste palarii enorme. Imi amintesc cum ne strangeam in clasa murati de-a dreptul si atat ne amuzam de felul cum aratam si cum faceam coada la calorifer sa ne uscam hainele, ghiozdanele si cartile.

astratex.ro

In incheiere o sa redau ultimele doua strofe din sonetul „Ploua iubito” de Daniel Visan-Dimitriu:

„Hai sa dansam! Ce zici, un dans in ploaie

Cu un sarut salbatic la final…

Iubito, e momentul ideal!

Simt sufletul cum ploaia mi-l inmoaie

Si mi-l transforma-n mangaieri de val…

Iubirea mea…nu e un foc de paie.”

astratex.ro