Ziarul Lumina

Semințe de pepene

“Hai să vă spui eu cum au apărut planetele, zice Lică Dinică, răsturnându-se cu fața în sus pe marginea șanțului. Noi, copiii, ne strângem iute în jurul lui, ca planetele în jurul soarelui. Doar că stăm pe loc, nu ne învârtim, iar el, în loc să asfințească, răsare, cu toate că e ora înserării!

De la bâta, adică de la mama mamei lui mama, s-a tras totul, zice Lică mai departe. I-a cășunat într-o zi să azvârle un pumn de semințe de pepene în aer. Cum o fi făcut, nu știu, dar semințele alea nu s-au mai întors neam pe pământ. Au luat-o în sus, spre slăvile cerului, ajutate, ce-i drept, și de vântul ce se pornise tocmai atunci.

Văzându-se singure și atât de departe de pământ, ce era să facă bietele semințe? Ce știau ele mai bine: au încolțit!

Pe urmă a ieșit din fiecare sămânță un vrej. Și din fiecare vrej un pepene. Mai întâi, mititel de tot, o gâgâlice, cum se spune. Cum nu era nimeni pe aproape să le spună când să se oprească din crescut, gâgâlicile s-au făcut mari de tot. Dar tot pepeni au rămas, chiar dacă vouă vi se zice la școală că sunt planete.

Adică sunt buni de mâncat? îndrăznește să întrebe unul dintre noi.

Oho! Dac-ați ști cât sunt de buni! Au miezul fraged și dulce! Îți vine să mori de plăcere când mănânci! Dar cine să aibă un cuțit atât de mare, ca să taie o felie?

Mai bine! sar eu cu gura.

Păi de ce? se miră Lică ­Dinică.

Ca să nu rămână cerul fără Luceafăr, îi răspund.

Ziceam de planete, nu de stele, încearcă Dinică să mă liniștească.

Luceafărul e planeta Venus, spun eu, repezindu-mă apoi acasă, peste drum, ca să-i aduc cartea să-i arăt.

Lică Dinică nu știe să citească, dar se preface că știe.

Da, domnule! se îmbufnează el dintr-odată. N-au fost deloc proști pepenii ce-au răsărit din semințele azvârlite de bâta. Păi dacă nu se făceau atât de dolofani, putea să-i cresteze oricine cu briceagul!

Dar pământul pe care stăm, întreabă un glas din întuneric, căci s-a înnoptat între timp, tot dintr-o sămânță de pepene a ieșit?

Sigur că da, clatină Lică din cap.

Și-o fi bun la gust? vrea altcineva să afle.

Bun rău! Nu se există pe niciunde gust mai bun! se fălește Lică. Nu vreți să vă tai o felie?

Gândindu-ne c-ar putea nimeri chiar locul unde ne aflăm, situație în care ne-am prăbuși cu tot cu case în gol, răspundem toți în același timp, cu putere, de se aude din celălalt capăt al satului: Nuuuuuu!

În vremea asta, Luceafărul întinde o mână de raze spre noi și ne mângâie, fără să băgăm de seamă, pe creștet.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s