Trebuiau sa poarte un nume – Marin Sorescu

Pe care-i chema: Mircea cel Batran
Stefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara in jurul focului poezii –
„Miorita” si „Luceafarul” si „Scrisoarea III”.

Dar fiindca auzeau mereu
Latrand la stana lor cainii,
Plecau sa se bata cu tatarii
Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber
Intre doua primejdii,
Aceasti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induiosate,
De curgeau doinele la vale
Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci
Si un tanar care vorbea cu ei,
Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant?

Acest tanar cu ochii mari,
Cat istoria noastra,
Trecea batut de ganduri
Din cartea cirilica in cartea vietii,
Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii,
Ai iubirii,
Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi indragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Intr-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea
Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.