Dreptatea lui Tepes

“La sfarsitul Scrisorii a III-a, Mihai Eminescu implora cu indignare: <<Cum nu vii tu, Tepes Doamne, ca punand mana pe ei, / Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, / Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, / Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!>> Astazi, va  relatez o istorioara despre dreptatea lui Tepes Voda. Despre domnitorul Vlad Tepes s-a dus vestea pana in zilele noastre de felul cum stia sa imparta dreptatea, incat poporul asuprit alerga ca la un parinte si astepta judecata lui. Si nu era pricina oricat de grea si de incurcata pe care domnitorul sa n-o dezlege si sa nu pedepseasca pe raufacatori. Ii luara frica toti cei care se simteau cu musca pe caciula si, decat sa se afle in fata lui la judecata, mai bine de-a dreptul in pamant.

Adesea la scaunul domnesc erau infasurate pricini foarte grele si incurcate. Iata cum judeca aceste pricini Vlad Tepes.

Intr-una din zilele de vara ale anului 1460, venire dinaintea lui Vlad doi oameni cu totul diferiti: un boier grass i rumen la fata, cu straie stralucitoare, si un taran numai pielea si osul si in niste zdrente care abia se mai tineau pe el.

Taranul cauta sprijin la domnul tarii, punandu-si ultima speranta in dreptatea lui voda. Venise sa spuna ca avusese si el peticul lui de pamant, dar boierul i-l rapise, de-l lasase sarac lipit. Boierul, dimpotriva, zicea ca taranul minte si ca pamantul tot cat il avea el era mostenit din tata-n fiu de la strabunicii sai.

Dupa ce terminara ce aveau de spus, cei doi asteptara. In sala, ca intotdeauna, se lasa o tacere grea, timp in care domnitorul cumpanea dreptatea. Si nu trebuira sa astepte prea mult.

<<Ai putea sa-mi arati hrisoavele de stapanire asupra pamantului cu pricina?>>

<<Nu pot, marite somn, spuse siret boierul. Ca primul meu conac a ars si odata cu el au disparut si dovezile.>>

<<Dar tu, tarane, ai vreun asemenea hrisov?>>

<<N-am, vai de zilele mele, ca mi l-a luat boierul odata cu pamantul.>>

<<Atunci, spuse Tepes, trebuie sa mergem la fata locului sa vedem cum sta treaba.>>

<<Sa mergem>>, se grabi sa zica boierul.

In curand ajunsera acolo. Tepes il intreaba pe taran: <<Care zici ca a fost pamantul tau?>> <<Acesta, marite domn>>, spuse taranul. Si ii arata cu mana un petic de pamant saracacios, care se intindea spre padure.

<<Boierule, intreaba iar voievodul, tu tot mai tii ca e pamantul tau?>> <<Pot sa si jur, doamne, ca e al meu din mosi stramosi si ca taranul minte.>>

Tepes se intoarce atunci catre un capitan cu care statuse de vorba in taina cand se aflau pe drum:

<<Spune-mi. Acesta este locul de care mi-ai grait?>>

<<Intocmai, marite.>>

<<Prea bine, zice Tepes. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pamantul e al tau, si nu al taranului. Poti sa ti-l iei in stapanire.>>

<<Iti multumesc pentru dreptetea pe care mi-ai facut-o!>>, se ploconi boierul.

<<Numai ca nu am terminat, il intrerupse voda. Pentru pamantul asta pe care-l ai va trebui sa mori, boierule.>>

<<Sa mor?! Dar pentru ce, marite?>> <<Pentru ca el ascunde o comoara. Sunt bani de aur furati din vistieria tarii, inca din timpul cand domnea tatal meu. Acest batran capitan a recunoscut locul unde i-a ingropat hotul. Este cel aratat de tine. Deci tu, fiind stapanul, esti totodata, si urmasul acelor raufacatori!>>

La auzul acestor cuvinde, boierul cazu in genunchi si incepu sa se roage:

<<Iarta-ma, marite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al taranului. Taranul va trebui sa piara, ca el este cu siguranta hotul!>>

<<Ba tu vei pieri, boierule. Si nu pentru ca ai fi furat vreo comoara, si ai fi ascuns-oi aici. Aceasta a fost o nascocire a mea, ci pentru ca ai furat pamantul taranului, asa cum ai recunoscut, de spaima.>>

Si Tepes porunci ca boierul sa fie tras in teapa dreptatii sale, iar bietul taran sa-si ia inapoi peticul de pamant care i se furase.” Articol scris de Augustin Paunoiu in ziarul Lumina.